Balamalele lumii. Povești despre granițe

Granițele nu sunt intrări în lume, ci sunt, ele însele, o lume. Unele dintre cele mai neprietenoase puncte de frontieră sunt plasate în cele mai prietenoase țări din lume. Unele dintre cele mai sufocate de reguli sunt chiar în acele locuri unde te poți simți cel mai liber.

Granița cu mustață. Liban

– You, woman! Strigă la mine un mustăcios rotund după controlul pașapoartelor din aeroportul Beirut. Mă uit și eu la mine nițel, am și fustă și-un fel de decolteu, deci sunt femeie, până aici n-avem de ce să ne contrazicem. Mă ia pur și simplu de-o aripă, e 6 dimineața, soarele se strecoară prin ferestrele mari, sunt chiaună de somn, am călătorit după anulări și anulări de avioane vreo 12 ore ca să ajung aici. Mă las târâtă de omul ăsta, mă uit în spate și îi văd pe colegii mei de filmare cum se uită speriați, unul dintre ei începe să se agite în fața ofițerului de pașapoarte. Mă bagă într-un birou, se așează pe scaun și-l văd cum crește ca aluatul, pântecele i se revarsă, așa prăvălit cum e, e tot o burtă și-o mustață, la naiba, ce vrea ăsta de la mine? “Woman”, zice din nou, cât se uită în pașaportul meu. “Yes, woman”, îi zic și eu. Mă fulgeră cu privirea și îl văd cum se chinuie să elibereze următoarele cuvinte din gură și nu-i iese decât “Lebanon?” și niște gesturi de luat la rost. Încep să mă relaxez și să vorbesc în engleză. Îi zic că am venit în Liban pentru că vreau să filmez, că afară ne așteaptă un prieten care e director la EMI Liban, îi zic vrute și nevrute, știind foarte bine că nu pricepe nimic. Încet, încet, el devine ostaticul meu, mai încearcă un “woman” și un “Lebanon” ca și cum cele două cuvinte sunt de neîmpăcat până în încăpere năvălește colegul meu Răzvan cu un ofițer care vorbea fluent engleză și care aproape-și cere scuze de la mine. Fusesem considerată o potențială prostituată est-europeană, dar acum s-au lămurit că nu sunt, așa că mi-au dorit să mă bucur de frumusețile Baalbek-ului și terasele Beirutului.

Granițele au propria lor logică. De obicei tâmpă și strâmbă. Granițele sunt acele locuri în care tu nu ești ceea ce ești de fapt, ci ceea ce văd ceilalți, atunci, în tine. Granițele te fac să te simți mic și neînsemnat și oricât ai călători și oricât de acasă ți s-ar părea lumea, granițele te pun la locul tău, în pătrățica ta. În granițe, libanezii, de altfel cei mai prietenoși și plin de viață oamenii ai lumii, văd în fiecare pereche de ochi albaștri o posibilă prostituată. În fiecare băiat cu părul vâlvoi un terorist. În fiecare valiză ferecată o armă. În granițe lucrăm cu “pericolele”, iar granițele ni se par aducătoare de mare stabilitate și securitate.

Granița care nu e graniță, dar are un zid cum trebuie. Palestina-Israel

“Totul e ok?” Soldatul cu mitraliera în spinare și-a băgat capul pe geamul din spate al mașinii să ne cerceteze. Sunt la zidul dintre Israel și Teritoriile Palestiniene, la filtrele dinspre Betleem. Practic, aici e o graniță. Teoretic, ea n-are cum să existe pentru că n-are ce țări să separe. Șoferul e arab cu cetățenie israeliană, așa că nu are nicio problemă să se plimbe prin Teritorii cu numerele de Ierusalim. Soldatul israelian ne întreabă calm și zâmbitor dacă suntem cumva în pericol, noi răspundem că nu, acesta e un balet absurd de-a dreptul. De îndată ce intrăm în Betleem, șoferul George începe cu sudălmile la evreii ăștia câinoși care numai probleme ne-au făcut. Îi atrag atenția că omul a fost civilizat și ne-a lăsat în plata Domnului, dar cum nu sunt eu făcută să rezolv cel mai mare conflict din Orientul Mijlociu, abandonez discuția și ascult cuminte o odă despre palestinieni. În graniță nu e niciodată cum te aștepți să fie, de pildă, la Tel Aviv, în aeroport, m-a luat cu leșin când funcționarul vamal mi-a zis râzând “A, bine ai revenit în Israel, ne-am văzut și-acum doi ani. Acum cu ce treburi ai venit pe la noi?” Nu avea memorie de elefant, ci calculatorul i-a spus că îmi procesase tot ea actele și prima oară, așa că am făcut o mică conversație de plăcere în vreme ce la ghișeele vecine se desfășurau niște adevărate interogatorii. Cât despre “grănicerii palestinieni”, i-am întâlnit și pe ei, în 2010, la intrarea în Ierihon, unde ne-au controlat mașina și și-au fluturat kalashnikoavele făcând de râs teoriile bietului George.

Granița “pericol de contaminare”. Noua Zeelandă

Nu toate frontierele trăiesc cu spaima că ești un infractor. Unele, de pildă, au o spaimă uriașă că ești o posibilă sursă de contaminare, un eco-terorist fără intenție, care va distruge din doi pași și trei mișcări ecosistemul fragil al locului. În avionul de la Sidney (Australia) spre Auckland (Noua Zeelandă) am primit niște cartonașe cu întrebări: “Ați fost în zone rurale înainte de a intra în Noua Zeelandă?” “Dețineți semințe de plante?” și altele asemenea. E o idee destul de proastă să spui minciuni în acte oficiale, așa că am răspuns încrezătoare cu da, da și da. La sol am predat cartonașul împreună cu actele și a început delirul. Mai întâi am fost pusă să scot pachetele cu semințe de flori pentru grădina mamei achiziționate din Australia. Un om îmbrăcat de sus până jos în costum de protecție m-a luat cu el să le depun într-un seif. Am plătit depozitarea lor (nu că aș fi putut să nu le depozitez) și m-am întors la vamă. Mai întâi, atent, cu mănuși, o doamnă mi-a examinat încălțările. “Pe unde ai umblat cu pantofii ăștia? Dar cu ăștia?” “Ai o ștampilă de Malaezia în pașaport, nu cumva ai fost în junglă?” Nu mă mai simțisem niciodată vinovată că am umblat prin junglă, dar vă jur că aici îmi ardeau obrajii de rușine. “Tu îți dai seama că un spor, un singur spor de plantă, ne poate distruge insula?” Îmi închipuiam cu ochii minții cum tocmai eu, nefericita, voi rade de pe fața pământului pădurile de ferigi de pe vremea dinozaurilor, voi otrăvi păsările kiwi cu cine știe ce mizerie de plantă străină, voi elimina populațiile de păstrăvi grași și uriași din apele pure ale Noii Zeelande. Credeți-mă, atâta vinovăție nu poate purta un singur om pe umerii lui, așa că mai că-mi venea să o rog să mă trimită unde vrea ea, numai să nu-i mai calc pământul strămoșesc. Vreme de două ore mi-a puricat bagajul în toate felurile posibile, ca apoi să se înfigă în alte două lucruri suspecte: o ștampilă și cinci cărți. Ștampila i s-a părut, de bunăseamă, un obiect misterios și exotic, cu care s-a jucat îndelung pe o foaie albă. I-am explicat că în țara noastră îndepăratată ștampila e la mare căutare, I-am zis de srl-uri și administrația financiară, dar a părut complet neconvinsă. De ce, cineva, care nu este Guvernul sau Regina însăși, ar deține așa o chestie cu aspect oficial. Am curmat joaca pe hârtie explicându-i că ce face ea e ilegal pentru că numai eu am voie să folosesc solemnul obiect și s-a oprit înspăimântată. A urmat interogatoriul cu cărțile: “La ce folosesc ele?” Păi, la citit. “Da, dar cinci?” Păi, eram pe drumuri o lună. “Și totuși cinci mi se pare mult”, a concluzionat ușor tristă și mi-a dat drumul pe tărâmul celor mai frumoase dealuri verzi și celor mai albe oi.

Granița “ia stai, mata, olecuță”

În graniță, orice tensiune arterială crește și orice tensiune socială dă pe-afară. Păcat că nu poposesc mai mult pe la frontiere politicienii, sociologii, psihologii ori antropologii, material de studiu e din plin. Prima mea trecere a Prutului a fost cu părinții, în anii ’90. Cum granița era asaltată de traficanții de izmene și de coniac, mărfuri care umpleau bazarurile epocii și cum ai mei fuseseră într-o vizită “semi-oficială”, ca să nu stăm la coada infernală de la întoarcere, Dacia noastră 1310 a fost precedată de un tanc. Da, un tanc. Un tanc care a mers pe drum, pe lângă mașinile tarabagiilor, un tanc, singurul tanc pe care l-am văzut mergând în trecerea mea prin viață. Desigur, gradul suprarealist al acestei întâmplări n-a fost egalat până acum de nicio altă trecere a frontierei spre Moldova, și-au mai fost câteva zeci. Una, totuși, e demnă de a fi povestită. Trebuia să ajung urgent de la Iași la Chișinău, așa că am aplicat tehnica practicată de moldoveni: în parcarea unui supermarket ieșean sunt mașini care pentru o taxă modică transportă oameni peste graniță. Am mers în parcarea cu pricina, am găsit o mașină condusă de nenea Leonid, pensionar șchiop de un picior, și-alături de Dorina venită din Italia și de fiul ei de 3-4 anișori am pornit în călătorie. Era o seară fierbinte, care scosese toți țânțarii și tot mirosul de mlaștină din lunca Prutului când am ajuns în graniță. Nenea Leonid ochește o vameșă tinerică și se îndreaptă cu mașina vertiginos spre ea, forțând liniile de așteptare. Femeia, tânără, tânără, dar se enervează și îi face semn să dea înapoi. Nenea Leonid se dă jos din mașină și începe să urle ca un dement, în vreme ce își târa piciorul beteag în viteză spre vameșă. “Mucoaaaaasoooooo”, s-a auzit peste graniță de-a stat lumea în loc. “Eu sunt luptătoooooor afgan, veteran, ați ajuns voi, mucoooooooșilor, la putere?” În principiu, discursul împănat cu invective se referea la pensia mizeră pe care o au cei care au luptat sub URSS în Afganistan și lipsa de respect a tinerilor față de sacrificiul acestora. “Parcă te-am trimis eu în Afganistan”, i-a zis femeia calm și a dispărut strigând nervoasă: “Ia stai, matale, olecuță.” Și-am stat sub stelele de Prut. O oră, două, trei, spre a patra oră, un bărbat ne-a luat actele și ne-a dat drumul fără ca măcar să se uite la ele. În fine, am ajuns la Chișinău pe la 2 noaptea, după o oprire în Ungheni, de unde nenea Leonid veteranul a luat un pistol de la niște prieteni, dar asta e o cu totul altă poveste.

Granița “hello, my friend”

Mă plimb chiar pe granița care desparte Finlanda de Rusia, un loc îndelung disputat în istorie, căruia finlandezii, pentru orice eventualitate, i-au lăsat și o bucată lată de no man’s land. E frumos ca-n Grădina Raiului, doar dacă Grădina Raiului ar fi învelită într-o zăpadă moale, din care s-ar ridica, pe jumătate fantome, pe jumătate copaci, mestecenii. Doar dacă prin Grădina Raiului s-ar plimba reni albicioși doar ca să se oprească lângă lacuri pitice și perfect albastre să-și potolească setea. Dincolo însă de această fâșie de pădure sunt dușmanii, rușii, dușmanii, dar și la ei, e egal de frumos, cu ostroave pe care iarba înaltă și aurie a toamnei e acoperită de gheață, cu rugi de fructe de pădure pe care n-a apucat nimeni să-i culeagă și stau așa, împodobiți de bobițe roșii ca niște decorațiuni fanteziste de Crăciun. Sunt cu un vânător bătrân și ne îndreptăm spre punctul de frontieră, de fapt o căsuță laponă, spoită în roșu închis. Strigă de la poartă, dar cum nu sunt semne de viață înauntru, omul nostru o taie spre un mesteacăn mai înalt și începe să facă din mână în sus. “Îi salut pe prietenii mei de la vama din Ivalo”, îmi explică și-mi arată o cameră video cocoțată în vârful copacului. “De fiecare dată când trec pe-aici fac asta”, spune în vreme ce ne strecurăm după o butaforie de barieră de lemn care înseamnă că am trecut în no man’s land. Aici granițele sunt importante și înghețate, dar vânătorii își iau niște permise speciale care îi lasă să le treacă, ei sunt, de fapt, adevărații stăpâni ai nordului și nimic n-a schimbat asta. Nici măcar liniile imaginare trase pe hărți care desenează limitele lumii noastre.

O variantă a acestui articol a fost publicată în Esquire, ediția românească.