Credința mea. Street art, Arsenie Boca și Lumina Învierii

11205520_10153332895114359_1458699864623168876_nÎn Piața Sfântul Gheorghe din București primăria a distrus o pictură murală care jignea simțul nu estetic, ci religios, al unor cetățeni din zonă. În același timp, la Prislop, Gigi Becali anunța că va ridica la intrarea în mănăstire o nouă biserică. Cele două fapte sunt identice: două barbarii culturale și de patrimoniu, două ilustrări perfecte ale lipsei de bun simț față de artă, cultură, estetică și religie. Două dârvăliri ale credinței. Două victorii ale îmbrobodirii mentale asupra imaginației și creativității.

Mai înainte de toate despre povestea bucureșteană. Icoana Sfântului Gheorghe este, în reprezentarea ei primă, o lucrare artistică nerealistă. Balaurul nu zburda printre picioarele oamenilor din secolele 3- 4, timpul trăirii fizice a Sfântului Gheorghe. Suntem așadar, pe tărâmul imaginației, al creativității, al simbolicului. Orice religie existentă pe fața pământului poartă în ea o doză de instigare la gând fără opreliști, orice religie, nu numai cea creștină, funcționează ca invitație să fii parte la miracol, la imposibil, la supranatural. Teritoriul religios nu poate fi explorat decât dacă ești dispus să zburzi printr-o lume infinită de simboluri, de povești, de legende. Iar asta presupune o minte activă și o inimă deschisă. O să o spun pe șleau, că oricum au mai spus-o și alții: dacă ești prost, nu poți avea trăire autentică. Ce au făcut NOM Crew – Obie Platon, Irlo si Kero pe peretele de la Sfântul Gheorghe nu e o icoană, dar e, fără îndoială, o lucrare care stimulează sufletul și mintea să zburde pe teritoriul credinței și al religiosului. Avem un Sfânt Gheorghe lipsit de chip uman, brâncușian (ca al Domnișoarei Pogany), numai spirit ori numai idee, care cu o cruce-suliță își străpunge mai întâi propria inimă înainte de a străpunge creaturile de sub el. Se înfrânge pe sine ca om-idee și cu această victorie la purtător poate înfrânge răul sau grotescul sau ridicolul sau urâtul. Trașii în suliță nu arată ca niște diavoli înspăimântători sau ca niște balauri furioși, ci au o doză de “jucăuș” în ei, asemenea răului contemporan care ni se servește în cele mai neașteptat de frumoase și inofensive ambalaje. Dacă primul pictor al Sfântului Gheorghe ar fi trăit aceste vremuri sunt sigură că reprezentarea inițială a icoanei ar fi fost mult mai apropiată de ce au făcut, cu bună credință, cei trei, care, am vaga bănuială, că sunt mai culți religios decât 99% din credincioșii care ajung la biserică să aprindă lumânări.

Povestea de la Prislop o să o încep cu un citat din Irlo, unul dintre autorii picturii murale din București: “Îmi place să cred că mai există şi preoţi deschişi la minte. Dar dacă BOR nu recunoaşte nici măcar pictura lui Arsenie Boca drept canonică, îţi dai seama care-i nivelul.” Arsenie Boca n-a fost, așa cum cred habotniciile zilelor noastre, vedetă de Facebook, creator de citate și industrie editorială. El a fost un călugăr anti-comunist și mare pictor religios contemporan. Ca pictor, Boca a fost un neconvențional, un tip cu imaginație și sensibilitate față de lumea în care trăia. De aceea, Irlo știe de el, pentru că ei nu fac lucruri diferite, ci sunt plasați doar în spații și timpuri diferite. Biserica Drăgănescu din Giurgiu, pictată de Arsenie Boca, are în fresce antene parabolice, oameni vorbind la telefon în fotoliu, citate scrise în manieră de street art. Pictura a fost începută în 1968 și terminată în 1988 și nu știu ca țăranii din satul cu pricina, nici preotul, să fi făcut vreun protest la primărie că reprezentările nu sunt întocmai cum își închipuie ei că trebuie să fie.

De asemenea, Boca a conceput și aplicat un plan arhitectonic și peisagistic pentru Mănăstirea Prislop care o face să fie una dintre cele mai frumoase și armonioase din țara noastră. Dar iată că, vremurile sunt vitregi și pentru această ctitorie. Ea va fi pocită cu spor și cu ajutorul banilor lui Gigi Becali, printr-o biserică chiar la intrarea în complex. Pariu că biserica nouă va fi neapărat și mare? Acesta este, desigur, un abuz de proporții pe care, credincioșii, veseli și fără griji ca poneiul-inorog rozaliu din pictura cu Sf Gheorghe îl înghit ca pe o binecuvântare.

Am scris despre asta pentru că eu sunt credincioasă, religioasă, ortodoxă. Și de fiecare dată când se întâmplă câte o istorie de felul ăsta, eu mă simt jefuită de dreptul meu de a fi credincioasă. Mai mult, sunt născută într-o mănăstire, sunt crescută în biserică, am cunoscut marile “vedete” ale ortodoxiei românești pre-revoluționare. Vă mărturisesc că ce știu eu despre ei nu seamănă cu nimic din ce vedem astăzi în spațiul public. Sentințele la minut, oțăreala instant, furia, spumele, interdicțiile, pe toate, nu mi le pot închipui asociate cu bătrânii duhovnici ai nordului Moldovei. Cum se potrivește “mânca-v-ar raiul” al lui Cleopa cu “credincioșii” veșnic jigniți de ceva, pe modelul țoapei sensibile? Cum să vezi voioșia unui pustnic care vorbește cu păsările și împarte cu ele un colț de pâine în aceeași oală cu cheful unor “enoriași” de a nu-l vedea “pe diavolul” (închipuit) pe pereți? Cum să le explici acestor noi și furioși “păstrători ai tradiției” că în secolul 15, genialii pictori ai Voronețului îi reprezentau în fresca exterioară, printre alții, pe Platon, Socrate și Aristotel?

Și în încheiere, o mică povestioară despre credință și manifestările ei în zilele noastre. Fiica mea, în sâmbăta Paștelui, vede știrea cu lumina sfântă adusă cu avionul de la Ierusalim și îmi spune că au vorbit la școală despre asta și că e un foc care nu arde și pe care ți-l poți trece prin păr fără consecințe. Îi explic că nu, credința n-are nici o treabă cu efectele speciale ca-n filme, cu spectacolul, cu minunile instant. Credința e în altă parte, în meditație, răbdare, simbol. Că minunile nu se traduc material, că ele se simt cu sufletul, cu mintea, nu se încearcă fizic, ca la bâlci, nu se soldează cu strigăte de uimire tâmpă. Mi s-a părut că a înțeles, dar atunci când a luat lumină de la biserică, la miezul nopții, tentația a fost prea mare și-a băgat degetul în candela încinsă. S-a ars și a început să se văicărească fix atunci când am început să cântăm “Hristos a Înviat!”. A fost o lecție ieftină pentru ea, care sper să o însoțească în viață: în loc să se bucure de lumina simbolică a Învierii, în loc să trăiască bucuria Înnoirii prin Hristos, s-a văicărit de o bubă. Sigur, ea e mică și ce a făcut e scuzabil, dar mă tem că din ce în ce mai mult, în zilele noastre, proasta folosire a minții, ne duce la “bube” care nu ne lasă să ne fericim nici chiar atunci când Hristos a Înviat.

Mă bucur că am decis, înaintea scandalului cu fresca, să pun un fragment de lucrare pe prima mea carte de povestiri. Am făcut asta pur și simplu pentru că exista o potrivire spirituală între ce scriu eu și ce au desenat NOM Crew. Cartea poate fi pre-comandată de aici.

Comments

  1. […] to stand, BOR faces something of a backlash from even the most committed members of its church. This excellent post (in Romanian), highly critical of the church, was written by a regular churchgoer clearly upset […]

  2. […] to stand, BOR faces something of a backlash from even the most committed members of its church. This excellent post (in Romanian) was written by a regular churchgoer clearly upset that her church nurtures such a […]

  3. […] Ana-Maria a scris poate cel mai surprinzător articol despre credință în toiul scandalului ștergerii picturii Sfântului Gheorghe de pe o clădire din București: Credința mea. Street Art, Arsenie Boca și Lumina Învierii. […]

  4. […] o carte ce te tine in priza e cel mai bun companion. Colectia de proza scurta numita simplu Opt Povestiri de Ana-Maria Caia are un ritm intrinsec, fara sa cuprinda urmariri politiste ori lupte homerice. Ritmul si cadenta […]