România găteşte, scuipă şi înjură

Screen Shot 2014-09-24 at 11.17.43Am avut inimioara cât un purice în aşteptarea audienţelor de la ultimul Masterchef versus Hell’s Kitchen. A câştigat Masterchef, slavă cerului, ceea ce înseamnă că poporul ăsta nu e format chiar numai din cozi de topor şi dezaxaţi.

Premiera Hell’s Kitchen a fost un spectacol aproape neegalat până astăzi în ţara noastră. Băi Capatos şi Măruţă, eu zic să vă păziţi spatele, că voi nici nu ştiaţi “how low can you go”. A început lin spre interminabil cu prezentarea concurenţilor, o strânsură de feţe dubioase şi comportamente deviante, puşi să se bârfească unii pe alţii ca nişte babe pliurde dintr-un cartier rău famat. Atractivitatea personajelor era accentuată de feţele nemachiate şi hainele vai de ele.

După lungul drum spre bucătăria emisiunii a urmat un moment absurd, desprins din nişte filme cu terorişti proşti sau nişte filme proaste cu terorişti. Un chelner arogant, care avea chiar o faţă de chelner arogant, a întâmpinat turma care s-a dat jos dintr-un autobuz şi a urcat-o înapoi în autobuz doar ca să îi lege la ochi pe participanţi. N-am înţeles demersul, poate au făcut-o ca ăia să nu se mai vadă între ei şi să nu se sperie unii de alţii.

În bucătărie, într-o lumină de cavou, nu de tv, Scărlătescu, Bontea şi Dumitrescu nu mai pridideau să le explice ălora cât sunt ei de şmecheri şi cât sunt ăia de pricăjiţi. Cum vedetele noastre aveau un ton de ţaţă indignată, erau credibile ca un politician român cu patru clase care promite poporului prosperitate.

Cândva, târziu, s-au apucat concurenţii de gătit. Rezultatele muncii lor arătau în mare dezgustător, ceea ce a provocat un potop de jigniri personale şi impersonale din partea celor trei mari maeştri culinari. Unul făcuse o vomă, alta avea părul mai oribil ca mâncarea, altul era acuzat de tentativă de omor că n-a fript bine carnea de porc, ce mai, fineţe şi rafinament, talent televizual cu carul, replici acide şi inteligente, glume mişto gen “îmi vine să vomit” şi “mi-e scârbă”, scenariu plin de imaginaţie, ironie fină (“sunteţi nişte nulităţi”), autoritate (“de ce râzi, mă?” ori “aţi auzit bine!”) sau scepticism (“eşti sigur că ai făcut tu asta?”, scuzaţi nota mea, nu el, ci mama). Când argumentează ceva, bucătarii noştri par nişte epistemologi-logicieni de la Pocreaca: “Gustul tău e gustul tău, nu-i al meu, de-aia tu eşti acolo şi eu aici”. În plus, concurenţii şi prezentatorii, deopotrivă, au primit probabil un singur cuvânt magic pe care să îl folosească de câte ori simt nevoia: rahat.

M-am uitat şi eu la Hell’s Kitchen America, ăla cu Gordon Ramsay. Nu discutăm că omul n-are de ce să se dea mare singur, că e deja mare. Nici nu spunem că are faţă sau că ştie ce vorbeşte, astea-s amănunte. Dar m-am uitat să văd cum e formatul ăsta agresiv de cooking.

La ei începe cu un “film inspiraţional” despre concurenţi, poveştile lor, familiile lor. Ăia n-au feţe de ghiolbani şi nici nu-s filmaţi ca să arate ca nişte zombies. Când apare prima oară Ramsay le spune că de-abia aşteaptă să îi întâlnească personal. Zâmbind. Apare apoi live în sala de cinema, cu public în spate care aplaudă şi îi întreabă dacă chiar credeau că vor avea o zi relaxată la film. Oamenii râd în hohote, sincer râd, era o glumă, nu o ameninţare cu puşcăria. Când comentează farfuriile, Ramsay se foloseşte de umor, dar şi de un ton normal al vocii. Le zice de rău, că au făcut o mâncare tristă, că lămâia arată ca una din 1970, se amuză de un italian că a făcut mâncare franţuzească, vede un os într-o farfurie şi întreabă unde e câinele, vine un concurnt cu prea puţină mâncare şi e curios să afle dacă bucătarul cu pricina e la dietă. Publicul râde, concurenţii râd, el râde. Pentru numele lui Dumnezeu, e vorba de mâncare, nu de filme cu tortură.

Şi Ramsay scuipă şi aruncă mâncarea. Dar diferenţa dintre el şi ai noştri e că el o face omeneşte, ba chiar pe alocuri elegant (dacă e posibil aşa ceva), fără să pice într-un ridicol absolut.

Şi Ramsey vorbeşte urât şi urlă, sigur, ăsta e formatul şi ăsta e şi sensul emisiunii: să îţi arate atmosfera plină de presiune dintr-o bucătărie de restaurant de top. Dar când o face, o face cu sens, într-un scenariu logic. În bucătărie, puşi să gătească pentru clienţi adevăraţi, concurenţii o mai sfeclesc şi sunt admonestaţi. Nimeni nu pare că înjură de dragul birjărelii, deşi zboară bipurile ca pescăruşii la mare şi-n emisiunea americană. Cumva, într-o mare de ţipete, pe Ramsay îl crezi că îi ceartă pe bună dreptate şi-i dă afară din bucătărie educativ, nu de dragul umilinţei.

Mai e o problemă de ordin tehnic la ediţia românească. Cu un montaj logic şi plin de nerv, de altfel, Iadul Bucătarilor are o imagine tare amărâtă. Lumina de morgă, insuficientă şi stângaci aşezată, nu ajută nici personajele, nici mâncarea pe care aceştia o arată. E greu să filmezi chestii în diferite nuanţe de maro (aşa arată majoritatea felurilor de mâncare de pe lumea asta). Dacă o faci şi fără lumină, rezultatul e de-a dreptul o splendoare.

Am scris pe Facebook că să te uiţi la Masterchef şi la Hell’s Kitchen în acelaşi timp e ca şi cum ai vedea Seoulul şi Phenianul în aceeaşi zi. În primul trăiesc oameni liberi, în al doilea puşcăriaşi , primul e luminat, al doilea în întuneric, primul e previzibil ca experienţă, al doilea încărcat de ameninţări care mai de care mai absurde. Am mai scris despre cei trei bucătari-bădărani, la sezonul al doilea din Masterchef. N-au stat pe loc, s-au dezvoltat spectaculos. Hell’s Kitchen e mult peste ce le-a ieşit în trecut. Băieţi, sunt sigură că puteţi chiar mai mult. Numai de o televiziune unde să vă produceţi la următorul nivel mai aveţi nevoie.

 

 

 

Comments

  1. […] cinstit pentru restul sezonului. Reactiile preponderent negative de prin social media (vezi si un articol dedicat HK) nu pot prevesti decat un declin al cotei de […]

  2. […] D., TVdece, piticu.ro, Criserb, Groparu 1 și 2, Ana-Maria Caia, Radu, Mara, Fifi, Julius […]