La graniţa iadului (1)

150049_10150089854389359_2560024_nStau şi mă uit, de sus, înspre graniţa cu Irakul. E primăvara lui 2010 şi Nihat, un kurd slăbuţ şi veşnic îngrijorat, se uită cu entuziasm dincolo. “Acum, în Kurdistan e foarte bine, sunt bani şi e pace”. Noi suntem în Turcia, zona kurdă, şi-aici e pace, menţinută cu garnizoane impunătoare şi soldaţi turci deloc invizibili. Bani nu prea sunt, economia duduie la Istanbul şi Ankara, pe coastele mediteraneene şi în oraşele industralizate. Aici,pe locul legendarelor câmpii mesopotamiene, trăieşti cu ce îţi dă pământul sau cu ce îţi trimit rudele mai norocoase care au ajuns în Germania, Franţa sau Belgia. Îl rog pe Nihat să ne ducă într-un sat de yazidi de lângă oraşul Midyat. Nihat nu ştie să spună nu şi în protestele zgomotoase ale şoferului turc, un mustăcios pe care l-am poreclit Gibonul şi care îmi spune Marié, apăsând pe e, pornim.

În 2010, despre yazidi nu se vorbea în ziare şi reviste, nici la televizor. Erau o mână de oameni, de etnie kurdă, care practicau o religie antică, soră cu zoroastrianismul. Conducătorul lumii lor este un arhanghel în formă de păun, Melek Taus, care pogoară asupra oamenilor şi binele şi răul. Musulmanii îi dispreţuiesc şi îi numesc satanişti, de la o veche confuzie religioasă între diavolul coranic, Shaytan, şi arhanghelul lor protector.

Gibonul face o gălăgie grozavă în maşină. Disting în conversaţia în turcă “gherilele kurde” şi îl întreb pe Nihat dacă ar trebui să ne temem. Îmi răspunde că nu ştie, că oricum, aceşti yazidi sunt izolaţi de restul comunităţilor, stau în satelele lor şi n-au treabă cu nimeni. Pe dealurile pietroase sunt butaşi de viţă de vie pitici, care îşi întind mlădiţele pe pământ. Câte un măslin din loc în loc şi pustietate. Dacă e să credem legendele, aici e locul Grădinii Paradisului, leagănul tuturor civilizaţiilor.

În câţiva kilometri, pe un drum distrus, vedem pe o culme, un templu minuscul, cu o bază pătrăţoasă şi o pălărie ca o piramidă ţuguiată. Nihat mă roagă să nu oprim acolo, să intrăm mai întâi în sat să vorbim cu oamenii. Văd că e mai îngrijorat decât starea lui naturală de îngrijorare. Cătunul e construit în jurul unei văi, iar casele, tipice pentru sud-estul Turciei, sunt pătrăţoase, de piatră, şi doar unele au geamuri la ferestre. O vilă impunătoare, fix în mijloc, sparge modelul bordeielor. E înconjurată de ziduri înalte care se termină, ca la o puşcărie, cu sârmă ghimpată. Oprim maşina pe drumul principal. E ceva ciudat aici, nu e ţipenie de om şi mai ales, lipsesc copiii, zecile de copii care aleargă în întâmpinarea străinilor în orice sat kurd din zonă. Doi bărbaţi ies dintr-o casă şi vin lângă noi. Le explic că vreau să îi filmez, să vorbim despre ce e ăla un yazidi, să vedem templul. E o tensiune în aer s-o tai cu iataganul. Gibonul a refuzat să coboare din maşină, ba chiar a întors-o şi o ţine cu motorul pornit. Unul dintre interlocutori îmi spune că îi place ceasul meu. Îi mulţumesc. Îmi spune că îl vrea. Îi spun că nu e de vânzare. Îmi spune că îl vrea aşa. Îi spun calm că e cadou de la soţul meu şi că nu i-l dau. În pragurile caselor apar şi alţi oameni care ne privesc.

Încerc să negociez filmarea, sunt încă foarte liniştită, deşi îl văd pe Nihat că e în pragul leşinului. Cei doi yazidi ne spun să mai rămânem 20 de minute în sat, să apară şeful şi să ne lase să filmăm. Nu îi cred. Îi întreb unde sunt femeile şi copiii. Aiuresc o poveste cum că de fapt, satul e aproape părăsit, că mai toată lumea e în străinătate, că vin numai vara. Insistă să mergem cu ei într-o casă să aşteptăm, devin uşor agresivi în ton. Nihat traduce cu o voce tremurată. Le spun, zâmbind, că mergem să luăm prânzul în Midyat şi ne întoarcem în cel mult o oră. Par să mă creadă. Ne urcăm în maşină şi Gibonul calcă acceleraţia furios. Urlă la noi în turcă, nu pricep decât gherilele kurde şi mai pricep, după ton, că ne face proşti, tâmpiţi, idioţi, nebuni.

Eu sunt destul de mulţumită. Cu tot eşecul expediţiei, am stat lângă nişte oameni care au supravieţuit miraculos până în zilele noastre. Câteva zeci de valuri de exterminări au trecut peste ei şi asta nu i-a făcut să renunţe la religia şi identitatea lor. I-aş explica asta Gibonului, dar probabil că m-ar bate. Ajunşi la hotel, Gibonul îmi întinde obidit un pachet de ţigări şi mă întreabă: “Ţîgarî, Marié?”

 La graniţa iadului este o serie de articole despre Turcia de sud-est, regiunea kurdă, aflată acum la frontiera cu teritoriile cucerite de Statul Islamic (fost ISIS şi ISIL). E locul meu preferat din toată lumea asta, un “depozit” de civilizaţii vechi, tradiţii, mărturii materiale şi spirituale unice.

Despre actuala situaţie a populaţiei yazidi, aici.