Am ieşit de pe autostradă, din balamucul absolut al traficului din Bangkok, şi am intrat într-un cartier de vile, tipic pentru bogaţii capitalei thailandeze. Superbele grădini tropicale umbreau construcţiile cu două, chiar trei etaje. Eram în căutarea unei reţete perfecte de Pad Thai (tăiţei thailandezi) pentru o emisiune culinară de internet, Lumea într-o farfurie, cu Fairy în Asia şi mi se promisese că o voi găsi acasă la doamna Chalue.

O femeie înaltă, suplă, cu ochii mari şi părul alb, ne aştepta în pragul porţii. Trebuie să fi fost senzaţional de frumoasă în tinereţe, acum era doar graţioasă, dar într-un fel hotărât, cu mişcări ferme. Pe lângă ea mişunau nepoţi de vârste diferite şi un fiu grijuliu. Bucătăria era afară, după modelul tradiţional thailandez, cu o plită simplă, un grătar şi un loc de spălat vasele. Un wok uriaş se încălzea deja. Am început filmarea, iar doamna Chalue, la ai ei 77 de ani, a început spectacolul. Tigaia grea se răsucea ca un fir de bambus în mâinile ei, ingredientele aterizau cu precizie în uleiul încins. Fiecare picătură de oţet sau sos de peşte, fiecare praf din exotice condimente, era cu precizie adăugat de bătrână. Încet, încet, spaţiul mic al bucătăriei se umpluse cu vecini.

–       Sunteţi o comunitate unită, aici.

–       Păi suntem toţi rude, mi-a spus fiul doamnei Chalue. Toată strada e a familiei noastre şi datorăm totul acestei reţete de Pad Thai.

Bătrâna a terminat şi a început să umple farfuriile spectatorilor. M-a dus în camera de zi şi mi-a arătat pe perete poza unui bărbat îmbrăcat cu haine europene.

–       Acesta a fost soţul meu. Era pictor, câştiga bani buni, eu stăteam acasă, aveam o casă frumoasă, de lemn, pe malul unui canal. Până la 30 de ani născusem patru copii şi ne gândeam că vom mai avea încă pe atât. Şi-ntr-o zi, soţul meu a murit.

Fiul cel mai tânăr nici măcar nu şi-l aminteşte pe tatăl lui. Poza aceea alb-negru, înrămată, e singura în măsură să îi confirme că seamănă cu el, mai ales că îi place să picteze.

–       Şi-am început să fac tăiţei. Mă trezeam la 4 dimineaţa şi îmi pregăteam ingredientele. La 5 şi jumătate împingeam taraba cu roţi pe străzile unde ştiam că mişună muncitorii care plecau spre fabrici. Până la amiază terminam marfa şi mă întorceam acasă. Copiii mei, toţi patru, au fost la universitate. Cu banii de pe tăiţei. Apoi şi-au făcut afaceri de succes. Au învăţat multe la şcoală,  dar de la mine ştiu că trebuie să faci bine ce faci, chiar daca ce faci nu e nimic mai mult decât un bol de mâncare.

Tarabele pe roţi încărcate cu bunătăţi sunt şi astăzi cea mai tipică imagine a Thailandei. Vânzătorii ambulanţi umplu burţile flămânde de dimineaţă până noaptea târziu, la orice colţ de stradă. Ei sunt sarea şi piperul acestei ţări veşnic zâmbitoare, veşnic binevoitoare.

Doamna Chalue încă mai găteşte săptămânal zeci de kilograme de tăiţei drept ofrandă pentru un templu din apropiere. Acum, reţeta ei e aproape perfectă, aşa cum e şi viaţa ei, aşa cum e şi strada asta liniştită şi lumea în care succesul poate porni de la o umilă farfurie cu tăiţei de orez.

Notă: textul a fost publicat în Reader’s Digest în 2013. Mulţumiri Autorităţii de Turism a Thailandei, biroul din România şi excelentei agenţii de turism thailandeze Royal Silk Holydays.