Gata, nu mai e la modă să dai sfântul check-in la Otopeni, ca să vuiască Facebook-ul că ai ieşit din ţară, iar apoi să îngreunezi funcţionarea Instagramului cu puzderia ta de poze de la plajă, de la Paris sau de pe pârtia din Austria, cu care îţi hrăneşti simultan orgoliul şi prietenii rămaşi în ţară. Sezonul ăsta dă-te lovit, ascunde-te, trăieşte misterios, fă-te pierdut. Şi măsoară de-abia la finalul aventurii succesul tău în social media. Vei fi, pur şi simplu, un zeu.

Graniţele îngheţate

Nellim, Finlanda

Arăta abţiguit bine, deşi era dis de dimineaţă. A scos telefonul Nokia şi mi l-a băgat în ochi. Se filmase cum îşi cânta propriile cântece, pe propriile versuri. Sedus de melodie, a hotărât să dubleze înregistrarea cu nişte sunete dubioase live. Nu am reuşit nicicum să aflu cum îl cheamă pe cantautor, dar era cu siguranţă skolt şi cânta cu dor şi jale despre trecerea timpului şi frumuseţea grozavă a naturii lapone. Skolţii sunt un fel de sami, oameni ai ţinuturilor veşnic îngheţate, veniţi din Rusia în Finlanda de frica bolşevicilor. Fiecare skolt e puţin poet şi puţin beţiv, ori aşa zice legenda.

Sunt într-o hardughie mare, de lemn, bine încălzită cu apă termală de sub lacul bocnă din vecinătate. Hardughia a fost o şcoală, pe care un sami Innari, înalt, blond, cu ochi albaştri, a transformat-o în bar, restaurant, hotel, popas, casă de distracţii şi ceremonii, centru cultural şi mă rog, ce-o mai fi nevoie. E la doi paşi de centrul satului Nellim, chiar în buza pădurii sălbatice, plină de lacuri şi ostrovuri de la graniţa cu Rusia. Pe drum, puţin mai în sus, un pas în plus sau în minus şi eşti în Suedia. Uneori, în goana după vreun elan cu coarne uriaşe, vânătorii trec frontierele cu nepăsare, ignorând vechea râcă politică dintre naţiunile cu pricina.

Dar azi e duminică, nimeni nu vânează, oamenii vin pe rând la cârciumă. Unii dintre ei au trecut mai înainte prin bisericuţa de lemn unde o dată pe lună vine să ţină slujbe ortodoxe un preot din Ivalo, cel mai apropiat oraş. Cei câţiva locuitori ai satului sunt ortodocşi, iar în pridvorul bisericii se vinde o carte în finlandeză de-a părintelui Cleopa. Se bea Lapina Kulta, berea cult a Laponiei (în traducere “aurul lapon”), încălzită uneori cu câte un păhărel de Finlandia. Pe rând, mesenii îşi comandă câte o porţie de tocană de ren, cu piure de cartofi şi gem de pomuşoare acre. Alţii vor păstrăv din lacul Innari, mândria culinară a nordului finlandez. O doamnă cu scufie albastră pe cap, pelerină albastră şi cizme de blană, cu faţa smeadă şi mică de statură intră în încăpere. E sami de nord şi ştie să cânte cu vocea tremurândă, acompaniindu-se cu o tobă de piele. Skotul-poet o provoacă şi femeia cântă. A venit să aştepte nişte turişti pe care îi va duce la ferma ei de reni. E amiază deja şi aproape tot satul Nellim, adunat la băută, hotărăşte că ar fi bine să facă o saună, ca să-şi dezmorţească oasele înfrigurate. După aceea, dezbrăcaţi, se vor tăvăli prin zăpada groasă, în lătratul câinilor Huski, înhămaţi la sănii, care poartă turişti prin pădure, în bezna cea mai beznă, în căutarea celebrelor Aurore Boreale. În noaptea polară, densă, cele câteva case viu colorate, care compun satul, aruncate pe o distanţă ca din Berceni în Pipera, parcă au dispărut cu totul de pe faţa pământului.

Cum ajungeţi acolo: avion: Bucureşti-Helsinki-Ivalo, maşină Ivalo-Nellim

Ce puteţi face: studia civilizaţia celor trei tipuri de sami care trăiesc în zonă, practica sporturi de iarnă, drumeţii în pădurile lapone, activităţi cu reni, vânătoare şi pescuit

Sfat: beţi mai puţin decât localnicii, că vă pricepeţi mai puţin

Notă: Textul a fost scris pentru Esquire Big Black Book, ediţia de toamnă-iarnă 2012