Primul oraş de care te-ai îndrăgostit

4162075951_bdd670da9eEra 9 dimineaţa, luna a noua, 1998, când autocarul ne-a abandonat într-o parcare de la marginea Veneţiei. Vânt, ploaie şi un vaporaş care ne ducea spre Murano. Ne-am dezmorţit o oră de frig în atelierele sticlarilor şi am fost îndemnaţi să cumpărăm mici bibelouri de sticlă colorată. Eu n-aveam bani, dar amica mea Monica a luat nişte căluţi de mare pe care i-a îndesat în geanta de mână. Vaporaşul ne-a dus nu departe de piaţa San Marco. Eram un snop de fete de 18 ani, rămase singure într-unul din cele mai fabuloase oraşe ale lumii. Îmi amintesc şi acum că tremuram de frig în decorul ăla uluitor şi că primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne zgâim la vitrinele magazinelor de bijuterii şi măşti de porţelan. Nu ştiu, dacă până atunci, mai văzusem atâtea lucruri frumoase şi scumpe de vânzare. Când ne-am dezmeticit am început să ne numărăm banii şi am ajuns la concluzia simplă că nu vom putea intra nici în Palatul Dogilor, nici la rămăşiţele pămînteşti ale Sfântului Marcu, nici la muzee, la nimic, la nimic, la nimic ce-ar fi costat mai mult de câteva mii de lire italiene. Şi-atunci am început să ne simţim libere, foarte libere şi să ne bucurăm de străzi şi de oameni, să ne holbăm aiurea la orice ne-ar fi putut oferi Veneţia fără să ne ceară nimic în schimb.

Am văzut Dali şi Chagall într-o galerie de artă care pregătea o licitaţie. Ne-am pus măşti şi am probat costume fabuloase, de curtezane. Am observat tăcute de pe un pod prostituatele care roiau în jurul unui hotel dintr-un fost castel. Am intrat în vorbă cu nişte bătrâni din faţa unei case şi ei ne-au învăţat cum să vorbim veneţiană. Da, italiana e ceva pentru italieni, nu pentru veneţieni. Am flirtat nevinovat cu nişte tineri la o cafenea şi le-am refuzat politicos invitaţia la un expresso. Prea tare pentru noi. Am numărat podurile pe care le treceam şi am făcut cu mâna gondolierilor şi turiştilor japonezi pe care îi însoţeau. Am intrat aiurea în biserici cărora nu le ştiam numele. Când, după 12 ore, frânte de oboseală, am ajuns la autocar gata să plecăm spre România, am avut un sentiment copleşitor că fusesem sedusă. Complet, iremediabil, definitiv. Veneţia acţionase mârşav şi m-a făcut, pentru prima şi ultima oară în viaţă să plâng cu lacrimi adevărate după un loc. Nu m-am întors acolo niciodată, mi-e spaimă că o să mă facă să sufăr din nou.

photoPână la 8 ani, fiica mea a văzut mai multe oraşe din străinătate decât văzusem eu până la 18. Ultimul cronologic a fost Lisabona şi a fost primul care i-a căzut cu tronc în mod iremediabil. În ultima zi, după un tur prin oraş cu un autobuz turistic cu etaj, model englezesc, Yellow Bus, m-a rugat să mai facem o dată turul. Voia să mai vadă dantelăria mănăstirii Jerónimos şi a turnului Belém, restaurantele pescăreşti foste depozite de marfă de pe malul râului Tagus, străzile cochete din Bairro Alto ori clădirile frumoase din Baixa. Mă punea să-i povestesc din nou despre Vasco da Gama care şi-a trăit ultimele zile la tropice, în India, despre Pedro Álvares Cabral care a descoperit Brazilia, ţara carnavalului pe care l-a desenat ea mai demult.

photo(3)Apoi a început să mă roage să mai rămânem o zi şi să ne întoarcem la oamenii statui de pe străzile care duc în Piaţa Comerţului. Uitase să le dea nişte bănuţi pe care îi avea în buzunare. Într-un final nu mai spera decât să pierdem avionul şi să nu mai găsim altul prea curând. Am văzut cum a devenit nostalgică şi neliniştită, ca la prima iubire a unui oraş care e în stare să te seducă.

Pentru voi care a fost primul oraş de care v-aţi îndrăgostit? De ce?

Prima poză aparţine lui Roger Davies şi e luată de aici.

Excursia la Lisabona a fost asigurată de  TAP Portugal România, hotelurile Sana şi i parcul pentru copii KidZania.

 

 

Enhanced by Zemanta