Eu iubesc România, noi iubim România, tu şi cu voi iubiţi România?

IMG_1885Pe 19 noiembrie am fost la Realitatea la raport, cu Andreea Creţulescu, într-o emisiune în care trebuia să ne bucurăm de cât de frumoasă e România. În studio eram patru cetăţeni, dintre care unu ministru al turismului şi discutam despre cum să-i facem pe alţii să ne iubească ţara. Fără nici un dubiu, noi, cei patru, aveam drag de patrie. O apreciam. Voiam ce e mai bun pentru România. Aşa, şi? Dragostea asta-i treabă foarte complicată. Şi degeaba o ai dacă se manifestă ca în cazurile de mai jos.

Îndrăgostitul de România. Nu vede nimic în neregulă la obiectul adoraţiei lui, întocmai ca la fata pe care tocmai a întâlnit-o în club când era uşor abţiguit. E perfectă, e bogată, graţioasă, inteligentă, sexy. Ştie despre ea (de fapt) tot atât cât ştie despre Nicaragua. Cât îl ţine entuziasmul nu poţi zice o vorbuliţă, că te ucide. Numai că îndrăgosteala ţine puţin şi nu se transformă întotdeauna în iubire. Şi dacă trece, îndrăgostitul, ca să-şi vindece rănile mai repede, începe să vadă numai defectele evidente pe care mai înainte nu le-a observat.

Dragostea din datorie- “dacă noi, românii, nu iubim România, cine să o iubească?” E o variantă soft a iubirii cu forţa. Ne cam stă în gât, dar aia e, cum nu toţi putem ajunge să trăim în Australia zicem că iubim România. Numai că asta-i o dragoste aşa, delăsătoare, abandonată la prima ocazie mai bună.

Iubesc România şi sunt mândru de ea. E ca iubirea de copil. Am un copil şi sunt mândru de el. De ce? Pentru că e copilul meu. Adică eşti mândru de tine că ai produs un copil. E iubirea aia pe care nu ţi-o poţi stăpâni nicicum, puiul tău e cel mai frumos, chit că e domnul Goe. Iubitorul cu mândrie crede că fără România mapamondul întreg s-ar fi oprit din evoluţie de multă vreme şi-ar fi locuit în peşteri, lipsit de stilou, avion, computer şi sarmale.

Dacă şi străinii o iubesc (Prinţul Charles), o iubim şi noi. Adică iubesc ce iubeşte unul mai şmecher ca mine. Pac, a iubit-o Beckham pe Victoria, o iubesc şi eu şi vecinul şi Gigel şi jumătate de mapamond. Dacă Victoria ar fi nevasta ta două zile, probabil că dragostea s-ar mai stinge.

Dragostea din milă. “Toţi o vorbesc de rău, eu m-am hotărât să o iubesc”. Îşi face concediul la bulgari că e mai ieftin şi povesteşte înflăcărat despre conspiraţia la care participă franţujii, englezoii şi italienii împotriva ţărişoarei noastre bătute de soartă. Romii sunt de vină pentru imaginea noastră dezastru şi romii nu sunt români, chit că-s aici de vreo mie de ani

Dragostea de sine. Românii sunt poporul ales şi România e Grădina Maicii Domnului. Românii sunt binecuvântaţi, chiar dacă în grădina cu pricina avem orfani cât o ţară africană, bătrânii noştri sunt trataţi mai rău ca animalele, animalele stau pe străzi când nu-s măcelărite, televiziunile transmit fără jenă “humiliation shows”. Dar când eşti ales, eşti ales şi cu asta basta.

Dar şi eu iubesc România. Nu cred despre ea că are cele mai frumoase cascade din lume (n-are) şi cei mai ospitalieri oameni (nici atât). Iubirea e un lung proces de acceptare a obiectului ei ca întreg, iar dacă tot închizi ochii la ce are nasol ţara asta ori dacă o tot sleieşti pentru ce are rău, nu foloseşte nimănui. România se poate promova numai dacă se acceptă aşa cum este. E ca la femei. Dacă se cred prea frumoase devin ridicole şi inabordabile. Dacă se cred prea urâte nu le bagă nimeni în seamă.

Articolul e scris sub impresia puternică pe care au lăsat-o în capul meu programele tv de 1 decembrie. La Pro Măruţă voia să facă o scamatoare ucrainiaincă româncă, pe la televiziunile de ştiri era invazie de “o zi cu totul şi cu totul specială”, iar Antena 3 căuta valori, nu altceva.

 

Enhanced by Zemanta