Tot timpul când eram foarte mică răspundeam cu “actriţă” la întrebarea asta. În secret, însă, cu o căciulă în cap şi-un combinezon de ski pe mine, ascunsă într-un dulap, mă prefăceam că sunt cosmonaut. Dulapul era capsula mea spaţială, pe gaura cheii vedeam stelele şi cozile cometelor, luna, planete cu cercuri desenate peste burţile lor grase. N-am îndrăznit niciodată să spun că vreau să mă fac astronaut pentru că mi se părea că e un vis ridicol, chiar la vârsta la care nici un vis nu ar trebui să fie ridicol.

Pe măsură ce creşteam, zâmbetele părinţilor mei la răspunsul “actriţă” se atenuau până când au fost înlocuite cu grimase. Am fost un copil de nota 10 tot timpul, iar părinţilor mei şi nu numai, “actriţă” le suna înspăimântător. Mi-am abandonat de bună voie visul pe care-l căram după mine şi m-am făcut multe lucruri până acum. Am o carieră lungă (de la 19 ani muncesc full time) şi-mi place foarte mult ce fac, dar am ajuns aici aruncată de viaţă, nu în coada unui vis anume.

Fiica mea, Anais, are 8 ani şi jumătate şi până acum câteva luni voia să se facă artist plastic şi cântăreaţă. Acum vrea să se facă miliardar. Dacă la primele două opţiuni n-am avut nici o obiecţie, la a treia am reacţionat. “Asta nu e meserie, asta e o aiureală!” M-am oprit repede şi-am lăsat-o să-mi spună ce-şi imaginează: New York, hoteluri de lux, petreceri cu Johnny Deep, limuzine. N-am nici un drept, ca mamă a ei, să arunc aspiraţiile mele pentru viitorul ei în aspiraţiile ei pentru viitorul ei. Nici să-i amputez dorinţele doar pentru că sunt deplasate.

Acum o săptămână am fost cu fiica mea într-un parc de distracţii din Lisabona, KidZania, în care cei mici pot experimenta meserii de oameni mari. E o joacă, numai că totul are o glazură consistentă de realitate. La dentist pui o plombă unei păpuşi anatomice. La pompieri înveţi cum să salvezi un animal, chiar dacă animalul e de pluş. La departamentul de construcţii vopseşti pe bune un perete. Dacă vrei să găteşti, o să faci o pizza adevărată cu mâinile tale. Îi vezi pe cei mici cum aleargă după visele lor şi uneori sunt dezamăgiţi, alteori explodează de fericire că au găsit o ocupaţie care le place la nebunie. Despre KidZania o să vă mai povestesc pentru că e un loc fabulos şi un exerciţiu grozav pentru orice familie care are copii.

V-am făcut aceste mărturisiri pentru că am o propunere pentru voi. Un concurs, cu un premiu care constă în trei bilete de avion la Lisabona (doi adulţi şi un copil sau un adult şi doi copii), oferite de TAP Portugal România, două nopţi de cazare, cu mic dejun inclus, oferite de hotelurile Sana şi intrare gratuită o zi la parcul pentru copii KidZania. Vârsta copiilor care merg trebuie să fie între 5 şi 14 ani.

Ce trebuie să faceţi ca să luaţi premiul. Trebuie să scrieţi un text cu titlul “Ce vreau să mă fac când o să fiu mare”. Poate fi despre voi, despre copiii voştri. Poate fi scris de voi sau de cei mici. Poate fi scris de bunici. Poate fi ficţiune sau pură realitate. Textele trebuie să fie originale si să aibă mai mult de 250 de caractere (cu spaţii). Autorii textelor cedează orice drept de autor către www.caia.ro şi www.tap-portugal.ro, în scopul publicării acestora pe cele două site-uri. Textele vor fi trimise la adresa anamaria@caia.ro, cu subject line-ul “Ce vreau să mă fac când  o să fiu mare”. Deadline-ul este 30 noiembrie 2013, iar câştigătorul va fi anunţat până pe 9 decembrie 2013.  Juriul e compus din mine (www.caia.ro), Simona Metea, directorul TAP România (www.tap-portugal.ro) şi Mirela Retegan, regina entertainmentului pentru copii (www.zurli.ro).

Cu regulament complet şi detalii o să revin în zilele următoare. Aştept poveşti. Şi apropo, eu încă mai răspund la întrebarea “ce vreau să mă fac când o să fiu mare”. Anul ăsta zic “scriitoare”.

Notă: poza e cu Anais în rol de zugrav, la KidZania.