O ceaşcă plină de ceai

ceai turciaUn profesor universitar vestit a venit la un maestru Zen şi i-a zis: “Învaţă-mă ce ştii tu, vreau să ştiu totul despre Zen.” Maestrul s-a învoit, i-a pus în faţă amabil o ceaşcă în care a început să toarne ceai. Şi-a turnat, a turnat, până când ceaiul a început să se scurgă pe masă. “Nu mai turna, nu vezi că nu mai intră nimic în ceaşcă?” i-a spus profesorul revoltat. Maestrul i-a răspuns: “Tu eşti ca această ceaşcă de ceai plină, nimic nu mai încape în ea. Ai venit aici plin de presupuneri, iar eu nu mai am unde să torn învăţătura mea”.

Asta e povestea mea Zen preferată şi mie mi s-a întâmplat adesea să fiu o ceaşcă plină de ceai în care orice ai turna, tot pe masă se scurge. Şi ciudat, pe măsură ce am călătorit mai mult, ceaşca mea s-a golit, nu s-a umplut.

Cel puţin cinci lucruri am pierdut în anii ăştia de mers prin lume şi nu-mi pare rău după ele absolut deloc.

03Obiceiul de judeca un om după cum arată şi după ce face. Într-un sat din Nepal am intrat în vorbă cu o bătrână care vindea zorzoane. După o conversaţie banală, femeia a început să arate spre Annapurna, muntele himalayan în coadă de peşte şi să îmi povestească de drumul ei din Tibet în Nepal. Prin munţi, prin zăpadă, pe la altitudini care pe mine m-ar ucide, fără bani şi resurse, fără porteri şi sub pericolul de a fi împuşcată de patrulele chineze de pe graniţă. La câteva sute de metri de ea, o femeie ţinea un butic de împletituri. Tot satul o ştia şi o iubea pentru că vânzătoarea de la butic era medic cu acte în regulă, numai că salariile mizere din sistemul medical o făcuseră să se reprofileze în patroană de tarabă cu obiecte pentru turişti. Dar medic voluntar era pentru toţi cei care veneau să se caute la ea. Eu n-aş fi fost în stare să fiu ca aceste două femei. Niciodată.

08Scârba pentru oamenii ostili. Uneori, oamenii pot deveni ostili şi cel mai prost lucru pe care îl poţi face este să le răspunzi cu ostilitate. Cel mai bun lucru este să încerci să înţelegi de ce au devenit ostili. Îmi amintesc de un şofer pe care îl poreclisem (ştiu, sunt ticăloasă, dar nu singură, ci cu echipa de la Bazar) Gibonul. Îi ziceam s-o ia la dreapta, o lua la stânga. Pufnea şi trântea tot timpul. Am stat şi am meditat şi m-am prins că îi era frică, permanent, să nu ni se întâmple ceva rău pentru că şeful lui era un tip foarte abuziv şi îi spusese că răspunde cu capul de noi. Atitudinea asta non-combat mă ajută zilnic în meseria mea. Şi niciodată nu mi-a stricat să mă gândesc “de ce cutare face prost ceva sau de ce cutare nu vrea aia”. Şi cumva, am mai mult succes decât atunci când pur şi simplu mă apucau spumele şi urlatul.

05Frica de oameni şi necunoscut. Contează şi cum baţi tu la o uşă, nu numai cine îţi deschide. Oamenii sunt mai mult buni, nu răi şi uneori anxietăţile tale şi preconcepţiile tale se pot transforma în agresivitate din partea celorlalţi. În sud-estul Turciei am fost într-un sat kurd, izolat pe un vârf de munte. Dacă era să cred presa despre “gherilele kurde” ratam o întâlnire cu nişte oameni minunaţi, care m-au primit cu pâine caldă şi ceai. Ei erau conştienţi de renumele pe care îl au şi cu atât mai mare a fost bucuria lor că nişte străini zărghiţi şi-au asumat să le treacă pragul.

16Spaima de contaminare, igiena de tip occidental în ceea ce priveşte mâncarea. Prima oară când am primit o foaie de orez înmuiată în apă din mâinile murdare ale unui soldat vietnamez m-am oripilat. Dar era atâta generozitate în ochii lui, încât am băgat în gură îmbucătura. N-am păţit nimic, aşa că pur şi simplu am început să mă bucur de ce mi se dă, să privesc mâncarea ca cel mai bun mod de a împărţi ceva cu ceilalţi. La o masă întinsă pot împărţi cu oricine orice, pot bea din acelaşi pahar şi regula aia cu “nu mânca cu mâna că e urât” i-o recit numai copilului meu ca să descopere el singur unde e frumos să mănânci cu mâna.

Planificarea în amănunt, cheia unei călătorii reuşite. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi slava Cerului că e aşa, altfel am trăi o plictiseală continuă. La un moment dat lucram cu un agent de turism (excelent, de altfel) pe care l-am rugat să-mi facă o rezervare la un hotel din Londra, lângă metrou şi cu un preţ aproximativ de 100 de euro pe noapte. Am greşit valuta în mail (voiam să scriu lire). Omul a făcut rezervările, eu n-aveam timp nici să deschid mailul că lansam trei emisiuni în acelaşi timp şi-am plecat la Londra. De-abia acolo am realizat că stau în Londonistan, undeva la mama naibii, între pakistanezi şi indieni. În primul moment m-am gândit să mă mut în centru, dar apoi mi-am dat seama că e prima oară când văd acea Londra. În plus, am nimerit chiar de Divali (mare sărbătoare hindusă) şi experienţa a fost unică.

Cam despre asta le-am vorbit săptămâna trecută studenţilor de la ASE la conferinţa Voluntariatul prindE Contur.

 

 

Enhanced by Zemanta
Tags: Annapurna, călătorii, intelepciune orientala, lectii de viata, lectii din calatorii, London, Londra, Nepal, povesti budiste, povesti Zen, Tibet

Related Posts

by
Previous Post Next Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *