Cronică de film: La limita de jos a cerului

INVITATIEAm intrat în sala de cinema, la premiera noului Cobileanski, cu aşteptările create de excepţionalele scurt-metraje ale regizorului: un amestec de comedie şi poezie, câte o tuşă suprarealistă într-un decor realist, un Sergiu Voloc pus să joace un fraier de mare excepţie, un final dulce-amar. Nu asta se găseşte în “La limita de jos a cerului”, un film în care regizorul îşi pierde inocenţa alături de actorul lui (şi al meu) preferat din Moldova, magneticul Voloc.

Suntem în Basarabia acestor ani, plină de vise şi de sărăcie, încărcată de un sentiment al neputinţei pe care îl trăiesc şi cei tineri şi cei bătrâni. Gâscă (Sergiu Voloc) e un tip hotărât, vorbeşte tăios şi scurt, e bine plasat într-o reţea de vânzători de droguri. Viorel (Igor Babiac) e şovăielnic, servitorul de încredere al lui Gâscă. Cei doi împart o viaţă complicată, în care cel mai frumos şi delicat lucru e dorinţa lui Gâscă de a zbura cu un deltaplan confecţionat din piese adunate ori furate. În toată ticăloşenia lor de dealeri, vocalul Gâscă şi tăcutul Viorel rămân nişte tipi de treabă, pe alocuri chiar adorabili, un fel de trăsătură de caracter pe care o au aproape toţi fraţii noştri de peste Prut, pe care, în mai nici o situaţie nu poţi rămâne supărat până la capăt.

Se înoată lent în filmul ăsta, pentru că e dens şi încărcat de dileme morale, deşi la suprafaţă, povestea pare limpede. Există şi un tip de suspans în scene care vine nu neapărat de la întâmplările propriu-zise, ci de la faptul că spectatorul înţelege dintru început că geografic eşti la o margine de lume, “la limita de jos a cerului”, acolo unde orizontul s-a sfârşit. Acest “n-am unde mă duce de aici încolo” mânuieşte personajele până în momentul în care Viorel se îndrăgosteşte de Maria (Ela Ionescu), o coafeză simpluţă, cu un zâmbet veşnic dulce-amar. Acest fir de iubire îl pune în mişcare pe “mut” şi-l face să dinamiteze destinele celor din jurul său. O face cu cruzime, hotărâre şi inconştienţă, în stil ex-sovietic, întocmai ca un final de beţie  între “paţani” unde fără un motiv anume se lasă cu capete sparte.

Se râde suficient “La limita de jos a cerului” cât să nu fii copleşit de vremea veşnic închisă, de decorul dărăpănat şi de neputinţa oamenilor. Actorii sunt bine înfipţi în roluri şi deşi scenariul e românesc (Porumboiu), filmul e foarte moldovenesc. Mi-a amintit (poate de la imaginea lui Mutu) de ucraineanul Sergei Loznitsa mai mult decât de regizorii noştri din noul val.

Mergeţi să vedeţi filmul la cinema (e la mall-ul Vitan) şi daţi un ochi şi aici să vedeţi emisiunea pe care am făcut-o în Moldova cu Voloc şi de care sunt extraordinar de mândră.

 

Enhanced by Zemanta