Animale de companie în ţări străine

photo(3)A murit un copil sfâşiat de o haită de câini vagabonzi care de fapt nu erau vagabonzi, dintre care unul nu era vagabond, ci adoptat de o asociaţie de protecţie a animalelor, nu de la stăpânul lui, ci de la primăria noastră. Un lanţ de oameni fără minte-n cap au creat toate condiţiile ca aceste lucruri să se întâmple. Nu-i greu să te prinzi, prin observaţie directă, că zonele urbane ale României (nu numai Bucureştiul) sunt pline de animale abandonate (fiica mea a adunat în curte la bunici în ultimele şase luni, două pisici şi un câine şi ei stau într-un orăşel minuscul).

Nu-s expertă în câini, ci în călătorii, de-aia mă gândesc să împărtăşesc cu voi ce-am văzut la alţii.

Eram în maşina lui Bjorn, în Kiruna, un oraş suedez mai sus de Cercul Polar, când, cu stupoare, vedem că omul opreşte pe marginea străzii din senin. Şi celelalte maşini opresc. Bjorn se dă jos din maşină şi o ia vitejeşte înspre instersecţie. Ies şi eu şi-l întreb ce face, îmi arată un câine care hălăduia liber. Presupun că ştie câinele, că-i al lui (în aşa hal de tâmpenie am ajuns la capitolul ăsta). Cetăţenii se apropie încet de animal, se sună la primărie, în câteva minute griveiul suedez e recuperat. Bjorn îmi spune frumuşel că e mare pericol pentru un câine să fie pe stradă: dă o maşină peste el, fuge în pădure şi-l mănâncă ursul. Îmi mai zice că e mare pericol pentru cetăţeni. Dacă muşcă pe cineva? Dacă sare pe vreun copil? Dar chiar aşa, mă întreb şi eu?

Suedezul, ca şi australianul, are o mare experienţă în convieţuirea alături de animale. Şi în Suedia, şi în Australia vezi animale sălbatice în sate ori chiar în oraşe (canguri în vaste parcuri sau elani hălăduind pe marginea drumului). Copiii din ambele ţări sunt învăţaţi de mici să interacţioneze cu fauna şi să respecte flora patriei. Totuşi, câinii nu fac parte din speciile care au voie să trăiască în libertate, în comunitate sau lângă comunitate. Or fi ştiind ăia ceva ce noi nu ştim. În Australia sunt eutanasiate zeci de mii de animale domestice abandonate în fiecare an pentru că n-au găsit o altă soluţie pentru ele. În SUA peste o jumătate de milion de animale anual. Tot pentru că nu s-a găsit altă soluţie pentru ele. Sigur, eu i-aş frige la rotisor pe cei care le abandonează, poate aşa n-ar mai eutanasia nimeni nimic.

Nepalul, o ţară minunată, dar din lumea a treia, e singura în care am văzut haite de câini. Nu tocmai pe străzi, rătăcind printre oameni şi maşini, ci mai mult în jurul templelor hinduse ori budiste. Sigur, la ei asta ţine de tradiţia religioasă, iar animalele nu sunt tocmai animale, ci nişte reîncarnări ale unor foşti oameni. Să pui câinele în cuşcă poate echivala pentru un hindus cu să-ţi pui bunica decedată şi reîncarnată în cuşcă. Aceste constrângeri fiind enunţate, trebuie spus că în Nepal anual mor 200 de oameni din pricina rabiei (turbare) căpătată de la câini şi maimuţe. Numai că nepalezul nu-i român şi n-are ONG, iar din sărăcia lui a sterilizat şi vaccinat în ultimii ani peste 20.000 de câini, adică suficient cât să oprească un eventual dezastru.

O să închei cu o poveste japoneză de la final de secol 17, care dovedeşte că nu trebuie să ne speriem de cifre. Pe străzile din Edo (actualul Tokyo) erau, în 1695, 50 de mii de câini, cei mai mulţi într-o stare jalnică. Mirosul de la excrementele animalelor şi cadavre era insuportabil, iar convieţuirea om-câine-n stradă s-a dovedit a fi imposibilă. Shogunul Tsunayoshi, născut în anul câinelui, a hotărât să interzică orice act de cruzime al oamenilor asupra animalelor, dar şi să mute toată populaţia canină în padocuri la marginea oraşului. Cronicile spun că aceştia erau hrăniţi cu orez şi peşte, pe cheltuiala locuitorilor din Edo. Sigur, japonezii nu-i aveau nici atunci primari pe Oprescu sau Onţanu şi nici ONG-uri care salvează animalele.

P.S. Scuzaţi poza, care nu-i artistică, îmi trebuia o poză cu un câine şi pur şi simplu am ieşit pe balcon şi-am pozat.

 

 

Enhanced by Zemanta