Sunt absolut sigură că aţi auzit asta. Că televiziunile au vărsat râuri de informaţii preţioase citite din vârful buzelor, cu aer de uşoară exasperare şi superioritate: “ia uite, fată, ce balamuc fac ţiganii ăştia şi nici nu l-au îngropat”. Obsesiv pe Facebook, ba chiar şi prin ziare, revin fraze revoltate: “de ce să plătesc eu”, “aşa, a murit o cioară, nu poate să zboare singur înapoi?”, “auzi tu, rege, ce, eu nu pot fi rege?” şi alte înţelepciuni care nu-s din cale-afară de înţelepte.

Mie-mi plac romii. Şi capoverdienii. Şi turcii şi kurzii şi thailandezii. Şi românii. Până şi nemţii şi austriecii. Mie-mi plac oamenii şi mă mişc prin lumea asta după ei, cu un ochi curios şi cu o întrebare în cap tot timpul. N-o să reiau poveştile despre robii ţigani, despre Holocaust, despre deportări, despre discriminare mizerabilă, despre copilul rom care stă în ultima bancă condamnat, despre femeia romă care stârneşte repulsia medicilor, despre, despre. Ştiu că aţi auzit de toate şi le-aţi văzut pe toate. O să revin la Cioabă şi moartea lui.

Cum mai râdem noi în hohote că Cioabă şi-a spus rege şi şi-a trântit o coroană pe cap. Ce, asta-l face rege? Sigur că asta îl face rege, e plină istoria de oameni care au înşfăcat o coroană şi şi-au pus-o pe cap şi dacă au fost şi 100 de cetăţeni care să recunoască asta, ăla a devenit conducătorul lor suprem. Într-o societate în care conducătorii sunt corupţi, indiferenţi, lipsiţi de afecţiune şi respect pentru poporul lor, cel mai discriminat şi bumbăcit grup social reacţionează şi crede într-o coroană de aur cumpărată din bazarul de la Istanbul. Oamenii cred în lucruri dintre cele mai diferite ori bizare şi nu e aşa de greu să îi lăsăm cu credinţele lor şi să ne vedem de-ale noastre. De influenţa politică a lui Cioabă în comunitatea lui, nu mai vorbesc, că asta nu ne place să auzim.

“M-am săturat de ţiganul ăsta mort la televizor”, se aude opinia publică urlând, vreme în care se uită la televizor. Păi ce, e vina lui Cioabă, e vina romilor, că presa din România e atât de la piciorul broaştei încât moartea lui e în buclă pe ecran? A murit acum 11 zile Nicolae Gheorghe, sociolog şi activist rom, un tip inteligent cu un parcurs social admirabil, să-i pui chipul pe steagul emancipării etniei lui, nu alta. De ce dacă suntem aşa de preocupaţi de problema romă şi aşa de dezgustaţi de regi, n-am făcut transmisiune în direct cu coşciugul domnului Gheorghe (de altfel, prieten cu Cioabă)? Ei, cu moartea lui Nicolae Gheorghe s-a ocupat The Economist, aşa că subiectul nefiind exclusiv a fost expediat rapid de media noastră toată o exclusivitate.

“Vrea coşciug de aur, cioara!”. El e mort, nu-l ajută aurul, dar treaba noastră care e, de ne indignăm atât de tare? A fost un lider într-o comunitate pentru care coşciugul de aur, condurii de aur, palatul cu turnuleţ sunt manifestări curente şi fac parte din cultură. În Ghana se folosesc sicrie în formă de pistol, pasăre, avion, pian. Alexandru cel Mare a avut şi el coşciug de aur. În Nigeria oamenii rămân săraci lipiţi să facă înmormântări fastuoase pentru rudele lor. Moartea e ceva atât de neînţeles, încât fiecare cultură în parte o tratează cum ştie mai bine. La o înmormântare din familia mea am fost admonestată de trei babe că n-am legat corect nişte bănuţi în batiste. Cât de legitim e să legi bani în batiste pentru că aşa crede comunitatea ta că se împlineşte ritualul, la fel de legitim e să îi faci mortului un sicriu de aur.

“Au îndrăznit să ceară bani de la stat!” Se pare că n-au cerut, că doar am presupus noi repejor asta, dar dacă ar fi cerut? Sunt cu duiumul cereri de ajutor financiar la toate primăriile şi prefecturile şi consulatele şi ce mai vreţi voi. Statul a dat? Dacă da, e socoteala lui, nu a rudelor decedatului, dacă nu, e tot socoteala lui. Iar noi tot cu statul trebuie să ne socotim.

“Ce vină am eu să plătesc tratamentul lui, că era obez, şi-a meritat-o!” Desigur, habar nu avem dacă vom plăti noi tratamentul lui, dar omul era asigurat medical şi aşa stă treaba cu asigurarea şi solidaritatea. Unii suntem zei ai trăitului sănătos, alţii trăim greşind în fiecare zi. Plătim toţi la asigurări de sănătate pentru că adesea, zeii trăitului sănătos fac boli al căror tratament costă infernal de mult şi devianţii care încalcă regulile trag un accident vascular cerebral mortal la 98 de ani, care e aproape gratis. Vreau să ştiu dacă vom fi la fel de revoltaţi că ne bagă mâna cineva în buzunar, dacă Doamne fereşte, se întâmplă ceva cu Cristian Tabără, de pildă (e gras, nu?). Nu zic că e bine să fii obez, că e rău şi cred că s-ar putea face campanii pe cazul Cioabă în comunităţile unde bogăţia se asociază cu kilogramele prea multe, dar n-o rabd pe-asta cu “banii mei”, “nu poftesc să-i cheltuiesc pe unul care a mâncat de n-a mai putut”.

Nu ştiu atât de multe despre Florin Cioabă cât să-i fac un necrolog. Asta nu e ceva măgulitor despre mine. Dar ştiu că s-a născut nomad şi eu pot să respect un nomad. Fetiţa mea, Anais, când a citit cartea Prinţese date uitării sau necunoscute, a venit la mine şi mi-a citit câteva versuri: “Romeea Gitanos nu e o prinţesă ca toate celelalte,/Palatul ei e o rulotă trasă de-o gloabă demodată, regatul ei nu are margini, iar ea a făcut turul lumii nu o dată.” După aia mi-a spus: “mama, asta eşti tu!”

Citiţi şi aici, o poveste mai în temă.