La scurt timp după apariţia oficială a cuvântului tourist (turist) în limba engleză, în 1780, el a început să fie folosit cumva peiorativ pentru a desemna o persoană care călătoreşte fără clasă, în turmă, dezinteresată de “experienţa” formatoare a drumului. Termenul se opunea lui traveller, “călător”. Sigur, nici azi turistul nu e chiar călător, el fiind un fel de “victimă” a industriei turistice, diferită de “călător” care, de obicei, are nişte gusturi mai puţin “de masă”. Dar fie el turist, călător, plimbăreţ sau dromoman, omul din zilele noastre care vizitează ţări străine poate fi el însuşi un spectacol.

Turistul “moca”. Începe planurile de călătorie cu căutări obsedate de bilete de avion ieftine. Freacă perioadele, primeşte toate newsletterele cu oferte. Nu ştie exact unde vrea să meargă, dar destinaţia e întotdeauna cu potenţial de a fi foarte ieftină. Prima oară când nimereşte un preţ splendid la bilete nu le cumpără, terorizat de gândul că ar mai putea scădea încă puţin. Când ajunge la destinaţie începe să vâneze cele mai ieftine locuri posibile şi imposibile. Se ceartă cu fiecare vânzător ambulant de mâncare, simţindu-se fraierit dacă plăteşte mai mult de 1 dolar pe o masă. Negociază toate nimicurile, doar aşa, să testeze limitele comercianţilor. Nu se îndură să cumpere nimic şi contorizează cu entuziasm fiecare economie pe care o face. Când ajunge la aeroport sparge un car de bani pe magneţi de frigider urâţi în chip de amintiri din vacanţa de vis pe care a avut-o. Moca.

Turistul “mai bine ca la noi nu e niciunde”. El este, în general, român. Cum iese din ţară începe să fie nemulţumit de ce îi oferă “ceilalţi”. Munţii noştri sunt mai frumoşi, marea noastră-i mai caldă, oamenii noştri sunt mai de treabă. Recent am auzit o poveste cu nişte cetăţeni care au fost în Franţa şi care au făcut foamea. Noroc că au dat peste un restaurant care avea în meniu şniţel parizian, că altfel o mierleau. Dar şi şniţelul ăla era inferior celui românesc pentru că tot românii ştiu să îl facă mai bine. Acest tip de om călătoreşte ca să-şi confirme că lumea e o porcărie şi că el e un individ superior.

Turistul “mă port ca o maimuţă pentru că nu mă cunoaşte nimeni”. Americanii, naţia cu zâmbetul cel mai larg de pe faţa pământului, ies an după an în topuri ca fiind cei mai răi turişti din lume. Dacă acasă la ei arată maniere încântătoare, atunci când pleacă în vacanţă o iau razna. N-am să uit niciodată grupul vesel de tineri americani care mergeau aproape dezbrăcaţi prin templele de la Angkor (Cambodgia), arătând o crasă lipsă de bun simţ faţă de localnici. Totul a culminat cu momentul în care doi dintre băieţi s-au cocoţat pe un cap de-al lui Buddha din Bayon şi s-au prefăcut că îi bagă mâna în nas, vreme în care iubitele lor amabile imortalizau momentul.

Turistul “fac scandal pe banii mei”. Această specie e una dintre cele mai enervante cu putinţă. Nimic nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lui, totul e o ţeapă special organizată pe banii lui. Nu se jenează să îi înnebunească pe ceilalţi cu ţipete şi crize de nervi, abuzează localnicii cu înverşunare şi cu sincera convingere că e îndreptăţit să o facă pentru că a plătit. Ultimul exemplar pe care l-am putut urmări la treabă a fost o italiancă pe un vas de croazieră din Capul Verde. Avea capsa pusă, o deranja viteza cu care mergea vasul, orice cuvânt spus de personal, orice alt turist care trecea pe lângă ea. A înjurat pe limba ei în cel mai urât mod cu putinţă şi a împins o însoţitoare brutal pentru că fata voia să o întrebe dacă i-e rău sau ba. Justiţia divină a făcut ca după tot acest circ, un ştergător de parbriz să se desprindă de la locul lui şi să îi aterizeze drept în cap. Sigur, ea n-a păţit nimic de la asta, numai urechile noastre, ale celorlalţi călători au avut de suferit.

Turistul “anul ăsta merg unde-am fost şi anul trecut”. Nimic nu-l poate convinge că există viaţă, hoteluri şi restaurante şi în altă parte decât acolo unde a fost el cu un an în urmă. Şi cu doi, trei, patru până la zece ani. Cum ajunge în resortul visurilor începe să mormăie satisfăcut “cafeaua e fix la fel, musacaua e aceeaşi, prăjiturile de asemenea, iată, nici anul ăsta uşa la balcon nu se închide bine, piscina e în acelaşi loc, uimire, n-au mutat plaja şi marea, iar barmanul e acelaşi ca acum trei ani”. Cred cu tărie că acest turist este în căutarea unei familii extinse surogat, al unei stabilităţi care i-a lipsit în copilărie, pe care o găseşte în personalul zâmbitor al vreunui hotel din lumea asta mare.

Turistul “sunt milos şi o arăt”. Călătoreşte în ţări sărace şi desfăşoară un tip de activităţi caritabile foarte dubioase. Cară în sacoşă bomboane pentru copiii din triburile africane şi împarte cu generozitate monede şi bancnote pe unde se plimbă. E copleşit de misiunea lui superioară şi vede lipsurile mai mari decât ele sunt de fapt. Toată durerea lumii e pe umerii lui, asta până când ajunge la piscina hotelului de 5 stele la care e cazat, unde, cu un cocktail în mână, ţine discursuri despre ce zi încărcată de emoţii a avut.