A doua oară când am fost la Marea Moartă mi-am făcut o listă lungă cu ce-o să văd eu în timpul celor cinci zile de vacanţă în staţiunea Ein Bokek (Israel). Pe listă erau Petra (Iordania), peşterile Qumran (alea cu Manuscrisele de la Marea Moartă), Massada (legendara fortăreaţă), muntele Sodoma. Lista a rămas aşa, inutilă şi deschisă, pentru că vreme de cinci zile, n-am vrut nimic altceva decât să beau apă, să plutesc în supa aia toxică de i se spune mare, să mă învârt de pe-o parte pe alta pe un şezlong pe plajă şi să-mi las mintea să se cureţe de tot.  Apetitul meu în mod obişnuit exagerat pentru iPad, iPhone şi calculator, dependenţa mea puternică de internet, dar şi dorinţa de a deschide vreo carte, s-au topit sub soarele deşertului Neghev. De-atunci pînă acum n-am mai reuşit niciodată să fac nimic atâtea zile la rând, acolo a fost ultima oară când pur şi simplu m-am trezit scoasă din priză şi m-am împăcat cu asta foarte bine.

Marea asta Moartă nu e nici moartă, nici mare. Nu e moartă pentru că în apa ei trăiesc nişte microorganisme dubioase şi nu-i mare pentru că e un lac lunguieţ (de peste 60 de kilometri) între Iordania şi Israel, care are ca sursă de apă râul Iordan. Salinitatea ei este foarte ridicată, dar ce o face specială e un cocktail de minerale şi tot felul de chimicale cu nume ciudate. Toate astea fac apa un fel de cremă miraculoasă. Pielea devine fină, imperfecţiunile ei se atenuează. A fost, de altfel, primul spa atestat documentar, din epoca lui Irod, ceea ce înseamnă că are o istorie de peste 2000 de ani în industria frumuseţii.

Eşti în plin deşert, aşa că vegetaţia lipseşte aproape cu desăvârşire, iar căldura poate fi de-a dreptul insuportabilă. În apa Mării Moarte nu te poţi scufunda, dar fără să ai grijă la echilibru, te poţi răsturna. O făceau cu multă dezinvoltură doamnele israeliene de vârsta a treia, care erau repuse cu capul în sus prompt de nişte salvamari chipeşi şi blonzi, de origine rusă. Le-aş fi suspectat că le place să fie salvate dacă experienţa de a-ţi băga în ochi apă din Marea Moartă n-ar fi un chin de nedescris. Marea e vâscoasă şi e destul de greu să simulezi în ea înotul. Ca mai toată lumea care ajunge acolo, din specia noastră, născută curioasă, am băgat şi eu o picătură în gură. Mai bine mănânci un pumn de ardei iuţi cu un pumn de sare.

Staţiunea Ein Bokek e un şir de hoteluri şi restaurante. Hotelurile sunt în general bune, restaurantele în general proaste. În cinci zile am reuşit să găsesc un singur loc în care chelnerii nu erau loviţi de o boală misterioasă care le scădea IQ-ul până sub nivelul Mării Moarte (e cel mai jos loc de pe Terra). În mijloc tronează un centru comercial plin ochi de cosmetice făcute cu apă şi nămol extrase din Mare. Cele mai bune se numesc Ahava (dragoste, în ebraică) şi mai toţi turiştii cumpără cantităţi ca să le ajungă până la sfârşitul timpurilor. Ceea ce am făcut şi eu, mai ales că acolo ai şi un sentiment al sfârşitului de timp, accentuat de avioanele militare supersonice care vâjâie cu zgomote bizare când se lasă seara pe deasupra Neghevului.

La Marea Moartă se tratează eficient psoriazisul, eczemele, se ameliorează starea celor care suferă de boli degenerative. Pentru că mediul e uscat şi sterp, alergiile se potolesc şi sinuzitele dispar. Concentraţia mare de minerale din nămol combinată cu căldura puternică înlătură reumatismul. Există asistenţă medicală în aproape orice hotel şi pachete speciale pentru cei care vin pentru tratament.

Deşi pliantele care promovează destinaţia, adesea arată un chip vesel de copil, o vacanţă cu cei mici acolo e o idee nefericită. Fiecare strop de apă care ajunge în ochi va fi prilej de urlete. Orice julitură, mică rană, la contactul cu apa va deveni dureroasă. Orice mână în gură va fi o dramă. La asta se adaugă temperaturile foarte ridicate şi lipsa oricăror distracţii pentru vârste mai mici.

Am prins şi un week-end la Marea Moartă. Vineri după-amiază, becurile din lobby au fost stinse şi înlocuite cu lumânări. Liftul a rămas funcţional numai pentru etajele în care erau cazaţi clienţi non-evrei. În camere exista opţiunea de a activa din timp o lumină de veghe pentru a nu folosi în timpul sabatului. Restaurantul a găzduit o cină festivă pentru cei care sărbătoreau. Sâmbătă, la apusul soarelui, toţi oamenii aceia cuminţi şi tăcuţi au încins o petrecere mare, cu animatori nord-africani care dansau cu doamnele israelite pe ritmuri latino, sub privirile calme ale soţilor rezemaţi în cârje.

Când să mergi: din noiembrie până în martie, asta dacă ştii că nu suporţi maxime de 45 de grade.

Câţi bani să ai: de la 800 de euro/persoană