Călătorul turmentat: Paris, varianta berlineză

paris barDe o jumătate de zi, Veronica, berlineză de adopţie, îmi împuie capul cu Paris Bar. E aşa şi pe dincolo, lume sofisticată, nu ţărani, vedete de reality show (nemţii au şi ei ţăranii lor) ori cântăreţi de pop, nu, vin artişti buni, est-europeni duşi cu capul, asiatici excentrici. Şi să vezi cum e decorat şi ce melci buni au şi ce şampanie o să bem şi ce veselie se stârneşte de la 1 noaptea încolo.  Suntem într-o grabă nebună în această după-amiază, dacă nu ajungem înainte de deschiderea “oficială” nu o să găsim locuri. Aşa, cu pile, o să ne proptim la o masă. Pe la 4 defilam gătite de petrecere, pe strada Kant, o chestie plicticoasă şi cenuşie. Din afară pare o cârciumă obişnuită, nu şi-au dat silinţa să-i facă vreo firmă atrăgătoare. Mă întreb cum poţi să faci vizuină de beţivi fie ei şi intelectuali, pe o stradă cu numele ăsta. Filosoful din Konigsberg se întoarce în mormânt cu tot cu imperativul categoric.

E o îngrămădeală de nedescris înauntru, nu de oameni, ci de mese, care sunt minuscule şi aproape unite între ele, ca la praznic. Lângă noi mai sunt nişte clienţi abţiguiţi, după haine fac parte din ceva neam extraterestru. Veronica mă înghionteşte şi-mi spune, cutare e mare pictor, cutare a luat cel mai tare premiu pentru scriitori, cutare e cântăreaţă de jazz. Până să mă dezmeticesc, o chestie moale se freacă de piciorul meu. Nu-i pisică, e un copil care merge de-a buşilea pe jos. Un chelner chipeş şi vânjos înşfacă mica creatură şi o pune cu o mână la masa părinţilor. Paharele se tot umplu. Pereţii sunt tapetaţi cu picturi, colaje, fragmente de instalaţii. E ca într-un muzeu bunicel de artă contemporană, toate sunt donaţiile muşteriilor pentru locul ăsta în care-şi fac veacul.  Temele alese sunt dintr-alea care îi fac pe oamenii cumsecade să roşească. Organe de toate felurile, se iţesc dintre culorile tari ale lucrărilor.

Mâncăm melci mai întâi şi bem vin roşu franţuzesc. Chelnerii, toţi bărbaţi, toţi tineri, toţi chipeşi, roiesc pe rând în jurul nostru. Fac conversaţie dezinvolt, schimbă engleza cu germana cu uşurinţă, vorbesc franceză cu accent şi italiană cu zâmbet. Mulţi vin din Orientul Mijlociu, de altfel, tartorul lor este un egiptean gras şi bătrân care stă cu ochii pe ei din spatele barului. Veronica mă lămureşte că un băiat de-ăsta drăguţ câştigă din bacşişuri peste 3000 de euro pe lună, ceea ce pentru Berlin e ceva incredibil. Gata, se dă drumul la distracţie, un grup mare de japonezi ne invadează, nu se mai bea nimic altceva decât şampanie franţuzească. Pe masa noastră apar două pahare noi, ni se toarnă nouă, li se toarnă lor, fraternizăm. Noi suntem vesele, ei sunt deja beţi, gata, se cară, mesele se umplu de nemţi fistichii. Ba nu, berlinezi am vrut să zic, un spaniol art director, o kenyancă nu se ştie ce, un cuplu de sculptori, cântăreţi est-europeni cu piele smeadă şi voci cristaline. Şampaniile plutesc deasupra noastră, vin stridiile pe mese, sorbim şi icnim, ne uităm pe pereţi şi ne îmbujorăm, se dansează, se cântă, se strigă, se poartă discuţii încinse despre socialism şi multi culti, despre colaje şi manele, despre reîncarnare şi iubire. O strigare de la o masă încheie distracţia: “Noaptea e încă tânără”. Şi tribul se mută, sincer, nu mai ştiu unde.

Notă: Imaginea e o pictură cu locul de Martin Kippenberger, un cunoscut artist german, client al barului şi prieten al patronului.

Cum poţi să bei ca la Paris Bar la tine-acasă: Dragoş Vărşăndan de la The Liquor Store recomandă şampania Pommery, pe care o puteţi cumpăra de aici.

Unde trebuie să ajungi ca să bei aşa: la Berlin, pe strada Kant. Puteţi cumpăra un city break de la Paravion.

Cât costă băutura: îţi iei mulţi euro şi un card auriu ori argintiu la tine

Tărie: cât poţi duce într-o singură seară

O variantă a acestui text a fost publicată în Esquire Big Black Book, ediţia de vară, 2013.

Enhanced by Zemanta