“Combinaţia perfectă”: textul câştigător

DSC_0825Iată textul câştigător la concursul “Combinaţia perfectă”, organizat de Paravion pe blog la mine. Autorul textului este Lina Vdovîi.

Rătăcire în Odesa

Când am plecat la mare în Odesa pe weekend, nu ne-am gândit nicio secundă la faptul că orașul mustește de mafioți, în port se găsesc cele mai ieftine prostituate din Europa de Est, iar rata de îmbolnăvire cu HIV/SIDA este una dintre cele mai ridicate din lume. Nu. Noi am visat la o vreme frumoasă, plimbări nocturne, cu luna ridicată ca un delicios măr golden deasupra mării, la shaworma cu ciuperci, usturoi și vânătă coaptă, despre care auzisem că ar fi demențială, și multă bere. N-a fost nici pe departe așa. Am primit ce-am meritat: o furtună zdravănă, o sperietură pe cinste și o fărâmă de Transnistria, în crucea nopții.

E ora 15:00. Stăm tolăniți pe o fâșie îngustă de plajă, ca o feliuță mititică de somon în hipermarketuri, iar în spatele nostru se înalță un zid de beton de vreo doi metri. E ca și cum ne-am afla la poalele unei construcții abandonate, cu marea în fața noastră. Apa e limpede, de un albastru azuriu, însă e teribil de rece. Bagi un degețel și simți frigul până în șira spinării. Totuși, prietenii mei, un cuplu simpatic, soră-mea, doi tipi slăbănogi ca niște sticle de Coca Cola vintage  și o amică rotunjoară ca o prăjitură se aventurează în apă.

Ne aflăm în Arkadia, o plajă exclusivistă din Odesa, plină ochi de cluburi și restaurante pentru buzunare burtoase, nu calice, ca ale noastre, dar ne-am strecurat pe ultima porțiune de nisip gratis, cea vânată de toți pensionarii, de familii cu copii mici și doamne de vârsta a treia, prietene de-o viață care ne analizează intrigate, își țuguie buzele, pufnesc pe nas și se întorc pe spate, cu burțile la soare.

Tovarășii din gașcă depășesc dezamăgirea de moment. „Dă-o-ncolo de treabă! Suntem hipsteri sau ba?” Nu, suntem o adunătură bizară de indivizi, dragii mei, îmi spun, dar nu contează. Încep să chiuie, aleargă prin apă ca niște puradei, se stropesc și aruncă apoi nisip în aer, spre indignarea –perfect legitimă – a celor din jur.

Suntem clar dintr-un alt film. Prăjitura are dreaduri și vreo zece tatuaje, dintre care unul pe spate, deasupra chiloțelului, iar altul între sâni. Cei doi băieți, Valentin pe numele lor, sunt niște rebeli cu plete arse de soare, iar noi ne-am depozitat o parte din zestre pe plajă: un morman de rucsacuri prăfuite, aruncate lângă prosoape. Partea interesantă e că vorbim într-o română pistruiată cu englezisme și cu inconfundabilul accent de peste Prut, iar ucrainenii ne cred polonezi. Yey! No Russian, English, please.

DSC_0696Prietenie până la prima băltoacă

Mie mi s-a făcut brusc dor de Vamă. Mă așez pe o pereche de șlapi și intru într-o depresie de prințesă înfumurată căreia nu-i vine pantoful. Depresia mea durează fix șapte minute.

Două chiote, trei bătăi în apă și câteva blițuri amărâte și cerul se face negru exact ca-n pozele de pe Internet cu tornada de la Vama veche. Niște stropi uriași de ploaie se aruncă cu furie, aproape cu ură, spre noi – pedeapsă pentru neobrăznicie de la Dumnezeu – iar turiștii își strâng repejor umbreluțele și se împrăștie ca boabele de porumb copt. Ochim un adăpost lângă intrarea unui club, dar partea proastă e că, în toată graba, îi pierdem pe Valentinul blond și pe Eugen și Dana, amorezații. Până ne dezmeticim și ne tragem sufletul, ia-i de unde nu-s!

Roaming ioc!, căci am zis că dacă stabilim locul și ora, nu ne pierdem, iar în jur plouă torențial, oamenii se înghesuie pe lângă noi, unii scuipă de supărare, alții așteaptă resemnați să se potolească vijelia. Își desfac pungile cu semințe, mai ronțăie o piersică, își sprijină umbreluțele de peretele alb, îndură penitența cu stoicism.

Noi ne panicăm. Știm bine faptul că acest Valentin e mereu cu capul în nori. S-o fi aciuat la poalele unui alt local exclusivist, o fi alergat spre cârciuma în care am luat prânzul mai devreme, și-o fi făcut alți camarazi și o fi uitat de noi? Cristina – prăjiturica, începe să suspine. Schițează scenarii, se agită ca un pui de prepeliță, dar nici n-ar ieși în ploaia torențială. Prietenie până la prima băltoacă, cum ar veni.

Mișa, prietenul meu, iese primul. Îl vedem alergând pe plajă, bodogănind în barbă, dispare după zidul de beton și se întoarce leoarcă, fără știri.Valeria, soră-mea, e cea de-a doua eroină. Fură un prosop și o ia fugulița spre cârciumă. Se întoarce după 20 de minute pleoștită, udă, descumpănită. Stăm vreo 40 de minute așa. Una din cele două zile de plajă e piedută și așa sunt și trei dintre prietenii noștri. Cumva, trebuia să ne așteptăm la asta.

DSC_0727Superman în lanul de porumb

Ziua începuse prost. Am plecat din Chișinău pe la 5 dimineața și am ajuns în vamă la 7:00. Trecem de moldoveni relativ ușor, un  vameș se bruftuiește la mine când îl întreb dacă există vreo toaletă prin apropiere. Nema! Unde mă cred?

În schimb, pe drumul de țară lung și îngust – de stau mașinile una în buza celeilalte – dintre cele două frontiere, așteptăm o oră. Nu știm ce se întâmplă, dar ceva clar nu se întâmplă. Așteptăm, întrebăm, ne rugăm, facem pipi într-un lan de porumb, mai ațipim, înfulecăm toate fructele spălate de mama, soarele începe să ardă, bârfim până ni se epuizează subiectele.

E atât de subțire șoseaua, încât atunci când vine câte un tir din sensul opus, odată la un sfert de oră, cutiuțele mobile trebuie să salte cu o roată în lanul de porumb, să-i facă loc. Când în sfârșit începe să respire ceva la celălalt capăt al șirului de automobile, se trezesc două huidume de autobuze semi-invalide să se strecoare în fața tuturor.

Teoretic, autobuzele au prioritate în fața mașinilor și, cum la această vamă nu există coridor separat pentru mijloacele de transport în comun, șoferii curselor Chișinău-Zatoca o iau înainte, ca Supermenii printre buburuze, cu încrâncenare. Fizic, nu există loc pentru ei, dar ăsta-i un detaliu irelevant. Una dintre hodoroage e gata să se răstoarne, se cocoțează pe două roți laterale, pasagerii îngheață, timpul se oprește-n loc preț de câteva secunde, dar șoferul izbutește să pună dihania pe pământul dintre țări și ajunge în față. Ofuscarea muritorilor de rând este răzbunată abia în vamă, acolo unde autocarele stau mai mult de o oră, iar mașinuțele trec în veselie.

Pe la 9:30, părăsim și noi frontiera ucraineană. Ne holbăm pentru ultima dată la focoasele ucrainence blonde în uniformă și băieții suspină discret. În cele două ore și jumătate state la frontieră, femeile astea îngrijite și suple au fost singurul lor deliciu.

DSC_0713Bursa locurilor de cazare

Gara centrală din Odesa trece printr-o eternă criză de identitate. E foarte bine știut faptul că în acest oraș nu cauți cazare dinainte, căci Internetul e cam sărac. Aici vii și te târguiești pe loc. Discuți cu proprietarii, răsfoiești niște albume din alea cu apus magnific, îngălbenit pe la colțuri, pe copertă și, dacă-ți face ceva cu ochiul, înhați oferta cât e călduță.

Așadar, gara e un bazar în care femeiuști și bărbați de vârste respectuoase se plimbă strategic cu plăcuțe atârnate de gât. „Un apartament cu două camere” e așezat pe scări, o „vilă chiar pe malul mării” trage dintr-o țigară sub o coloană, iar mai multe „odăi” cotcodăcesc în jurul unui stâlp. Plăcuțele știu mersul trenurilor pe de rost. Când se apropie alene de gară, ofertele sar pe el ca niște țânci înfometați. Tocmelile au loc chiar pe peron.

„Suntem doi oameni și vrem o cameră pentru o noapte. Noaptea asta” le spunem. „Ce? Dar cine vă credeți? Ha-ha, nu pupați voi așa ceva! Cine vine la mare pe-o singură noapte?” Ce grozăvie! Ne uităm unii la alții și strângem din umeri: „noi”. Brusc, ne trezim cu-n purcoi de scatoalce verbale, proprietarii se împrăștie, unii chiar râd de noi. „Ăștia-s niște marțafoi cu care ne pierdem vremea!”, mai auzim de la o „odaie” cu câteva tatuaje de marinar pe braț și rămânem singuri, derutați ca niște țărani moldoveni înaintea alegerilor.

Ghinion. Nu avem suficiente corturi pentru toată lumea, deci o cameră, oricât de departe de mare ar fi, cu duș afară sau înăuntru, cu țânțari sau alte gângănii, sună ca mierea acum. În plus, e o căldură de stau și cățeii leșinați pe sub copaci. Ne trebuie un adăpost și un loc pentru bagaje.

Zărim femeia care se apropiase de noi înaintea tămbălăului și sărim pe ea. Pare cumsecade. Își scoate, bineînțeles, albumul. E cam amărât, pozele zboară din el, dar camerele par decente. De fapt, la ora asta, sunt mirifice. Le luăm.

Ne desenează pe o hârtie drumul până la pensiune – străzile au cele mai năstrușnice denumiri– și ne urează „udaci!” Ne rătăcim de trei ori până la destinație, locul nu e ca în fotografii, dar soțul proprietarei e amabil. Ne vine să-l îmbrățișăm.

Doar că, până ne descotorosim noi de bagaje și ne întoarcem de la baie, chitiți și moșmondiți pentru plajă, ajunge și doamna acasă și ne anunță, cu „mare părere de rău”, că trebuie să schimbăm camera. De fapt, vom primi o odaie care se va elibera pe la 15:00.

Ne uităm la ceas, este 13:00. Suntem rupți de oboseală, cu stomacurile transformate în pungi uscate, găurite. Plecăm, lăsăm naibii bagajele, le vom lua diseară, când ne întoarcem de la plajă.

DSC_0606Hipsterii s-au rătăcit din nou

Îl găsim pe Valentin după vreo oră. Era cu amorezații în parcarea în care lăsaserăm mașina. Ne liniștim. Cristina, cei doi Valentini și soră-mea se duc pe plajă să se culce. Nu dormiseră deloc cu o noapte înainte și după toată alergătura asta, sunt ca niște orătănii în pragul tăierii. Hăpăie în grup niște shaworma și dispar după ultima înghițitură.

„Ne vedem pe Deribasovskaia, în fața McDonald’s-ului, la ora 19:00” s-a înecat undeva în adunătura de cartofi, vânătă coaptă și ciuperci. Valentinul blond împreună cu Cristina nu au mai ajuns. Nu acolo unde ne înțelesesem. Rămăseseră singuri pe plajă când ceilalți au plecat spre locul de întâlnire, iar mai târziu au găsit un alt McDonald’s, unul abandonat de ceva vreme. S-au tot învârtit pe acolo ca titirezii, au așteptat, s-au întors nervoși la cârciuma de pe plajă și au înghețat ca niște pulpe de porc într-un congelator până la 5:00 dimineața.

Noi, „trădătorii”, cum ne-au numit a doua zi, i-am așteptat câteva ore, apoi ne-am plimbat prin centrul vechi al Odesei, o stradă plină de lumini și localuri cu povești, am mâncat înghețată, am băut bere roșie și chiar am prins un concert al unei trupe locale. Ne-am imaginat că și ei fac la fel și că ne vom întâlni, eventual, a doua zi, pe plajă.

Dar Valentin și Cristina ne-au urât sincer și din toată inima în noaptea respectivă. „A fost cea mai urâtă aventură din viața mea!” s-a stropșit a doua zi prietena mea cu dreaduri. „Ne-ați abandonat! Am hălăiduit singuri pe aici și nici n-am putut intra în vreun club pentru că arătam ca niște boschetari”. Ceea ce, dacă mă uitam cu atenție la ei, era, din păcate, adevărat.

Îmi era milă și voiam să o îmbrățișez. Fusese o noapte extrem de friguroasă după furtuna din ziua precedentă. I-am explicat că e și vina lor. O zbughiseră pe plajă să doarmă și n-au mai reținut numele străzii. Am luat-o sus, pe o terasă superbă cocoțată pe o stâncă, de acolo de unde plaja pe care o descoperisem – una liniștită, fără zid de beton, cu doar câteva corturi pe ea – arăta ca-n pozele agențiilor de turism. I-am cumpărat chiar și o soleancă (n.r.: ciorbă rusească). Am făcut un miliard de poze și i-am împrumutat crema mea de protecție solară. Mai mult, s-a spălat pe dinți și pe față în cea mai frumoasă baie în care călcase vreodată. „Mi-e frig și acum, înțelegi? Mi-a intrat în oase”.

Transnistria, dragostea noastră

Înainte să plecăm acasă, spre Chișinău, ne plimbăm prin port, cumpărăm magneți pentru frigider și gume Turbo. Ajung la concluzia –tristă și greu de recunoscut în public – că Odesa este un oraș superb, mai arătos decât Chișinăul, să mă ierte moldovenii. E colorat și foarte curat. Casele vechi sunt renovate la liniuță, totul e impecabil.

La plecare, Eugen, șoferul nostru amorezat, își dă seama că nu mai știe pe unde să iasă din oraș. Un taximetrist ne arată un drum, iar niște vânzători de la o stație de benzinărie ne sfătuiesc să o luăm pe altul. Suntem  fără grivne și aproape fără benzină. Indicatoarele rutiere au murit în Ucraina. Mergem jumătate de oră, după care ne întoarcem și o luăm de la capăt, într-o altă direcție.

Până să ne dezmeticim, ajungem la așa-zisa graniță cu Transnistria. O trecem, dar încotro o luăm mai departe? Oprim lângă un automobuil staționat pe marginea unei șosele, iar individul îi face semn lui Eugen să iasă din mașină și să se apropie de el, să-l audă mai bine. Înțelegem, din gesturile sale, că vrea să-l urmăm.

„Ce facem, copii? Insul ăsta e cam dubios, dar mă tem că opțiunile noastre sunt foarte limitate la ora asta”. De fapt, nu avem opțiuni. Transnistria e terra incognito atât pentru Eugen, șoferul, cât și pentru mine, care o mai vizitasem, ce-i drept, dar nu de la o graniță la alta. Stăm două secunde și când automobilul din fața noastră se mișcă din loc, o luăm, cu un oftat îndelung și cu frica pitită-n sân, după el.

Este ora trei dimineața. Șoseaua pe care mergem este întunecată, vedem doar pe alocuri semne de circulație stinghere și plăcuțe cu denumiri de localități în limba rusă. Nu avem hartă și nici GPS. Înaintăm în beznă după un necunoscut, pe un teritoriu dinspre care răzbat mereu povești legate de tortură, crimă organizată sau trafic de ființe umane. Chiar eu am scris despre unele dintre ele. „Sper din suflet că vama spre care ne conduce ăsta nu-i formată din cinci Jeep-uri staționate într-o pădure”, glumește Eugen. Râdem, dar tremurăm ca niște fecioare în pragul marii nopți.

Ajungem în Bender, trecem pe lângă un post de observație al trupelor rusești din Armata a 14-a. E ora 2:00 dimineața și nimic nu e mai înfiorător decât toată această tărășenie. Ne gândim la mame, tați, surori. Unii dintre noi se roagă, eu țin pumnii strânși. Spre norocul nostru, individul e onest și ne lasă la câțiva metri de vamă.

„Domnișoară, dar dumneavoastră ați călătorit până acum cu pașaportul românesc. De ce mi l-ați prezentat pe cel moldovenesc? Care este scopul vizitei dumneavoastră în Republica Moldovenească Nistreană?” mă întreabă o namilă de om de după geamul unui ghișeu. Nu-mi amintesc ce i-am spus. Știu doar că în acel moment, îmi doream din tot sufletul meu să nu fi scris niciodată în viața mea ceva de rău de Transnistria, dar păcatul fusese comis. Din fericire, ne-a permis să trecem. Moldova ni s-a părut, după un weekend plin de aventuri pe alte meleaguri, o țară de vis.

Abia peste două zile, când am postat pe Facebook un text despre acest city-break atipic, am înțeles că escapada a fost, până la urmă, ideală. În Londra admiri Big Ben-ul, în Verona îți dorești să fii Romeo și Julieta, iar în Odesa tremuri ca un pui de bogdaproste, te rătăcești, îngheți și arăți ca un paria pe plajă. Iar abia asta este combinația perfectă.

Enhanced by Zemanta

Comments

  1. […] “Când am plecat la mare în Odesa pe weekend, nu ne-am gândit nicio secundă la faptul că orașul mustește de mafioți, în port se găsesc cele mai ieftine prostituate din Europa de Est, iar rata de îmbolnăvire cu HIV/SIDA este una dintre cele mai ridicate din lume. Nu. Noi am visat la o vreme frumoasă, plimbări nocturne, cu luna ridicată ca un delicios măr golden deasupra mării, la shaworma cu ciuperci, usturoi și vânătă coaptă, despre care auzisem că ar fi demențială, și multă bere. N-a fost nici pe departe așa. Am primit ce-am meritat: o furtună zdravănă, o sperietură pe cinste și o fărâmă de Transnistria, în crucea nopții.” (sursa: caia.ro) […]