Avionul s-a oprit. Scot telefonul şi fac o poză cu Aeroportul Internaţional “Cesaria Evora”, Sao Vicente, ia uite, i-au făcut doamnei aeroport, aici, pe lună, între munţii ăştia golaşi, numai cratere, între care noi, minune, am reuşit să aterizăm cu ditai animalul de avion. În aeroport poze cu diva, afară o statuie mare, mare, chiar mai mare decât însăşi Cesaria. Îmi cântă în cap obsesiv primul vers din refrenul lui Carnaval de Sao Vicente, Sao Vicente e um brasilin (Sao Vicente e o Brazilie mică, o brazilioară, cum s-ar zice). Parcă sunt posedată de duhul răposatei, fredonez încetişor cântecul, nimic neobişnuit aici, unde toată lumea îngână câte ceva, ca să-şi ţină în priză talentele muzicale.

Pe străzi nici un carnaval, e cam cald azi, 28 de grade, lumea-i toată-n reluare, printre clădirile colorate zdravăn. Mindelo, unde s-a născut, crescut, murit doamna Evora, e unul dintre marile oraşe capoverdiene. Are 70 de mii de locuitori, dublu faţă de Târgu Neamţ şi-l faci cu piciorul în câteva ore.

E trecut de amiază, aşa că cine nu-i la plajă, picoteşte în faţa casei pe un scăunel sau trage la măsea la o masă de cârciumă sau îşi face de treabă prin portul pescarilor. Mulţi bătrâni în parcuri şi la colţ de stradă, discutând în şoaptă una, alta, în Capul Verde vii să mori, aici e de trăit şi de murit, aşa a făcut şi draga de Cesaria, măicuţa cum i se spune.

Mă bag în sufletul oamenilor, îi iscodesc: “Aţi cunoscut-o pe Cesaria?”. Se uită la mine perplecşi, normal că au cunoscut-o, toată lumea o ştie aici. “Adică personal” continui eu şi le provoc uimirea.

Normal că personal, în faţa casei ei, stătea aşa, pe-un scăunel şi se uita la cine mai trece ori se ducea pe plajă cu o sticlă de whiskey şi câţiva prieteni.

O ţin langa cu întrebarea asta până în piaţa de haine, acolo e plin de senegalezi, înalţi şi dinţi albi strălucitori, băieţi veniţi aici să câştige o pâine mai bună. Ei nu o cunosc pe Cesaria şi nu mă lasă să le fac poze ca să nu le fur sufletul. Îl înduplec pe unul singur, îi zâmbesc şi-i spun că e frumos şi pare ca asta să îl facă să-mi dea sufletul lui adus de pe coasta Africii în insulele astea aruncate în Ocean.

Trec prin piaţa de peşte să văd bucăţile uriaşe de ton zăcând pe tarabe. E plin de hrană Oceanul, plin de hrană bună şi scumpă pentru noi. Urc pe străduţe printre buticuri amărâte pe care scrie Loja Prospero (Magazin prosper), ajung la spitalul în care a bolit Cesaria.

Ai zice că e părăsit, nici o mişcare, nici un om, nici un sunet.

Drumul trece prin piaţete transformate de pici în terenuri de fotbal, unde orice lovitură în minge e o explozie de fericire.

Ajung la o casă albastră unde îl aştept pe Nolito, meteorolog şi basist, care o ştie pe Cesaria de când era un mucos mic, mic şi ea avea grijă de el. Vine în trombă, cu o Toyotă mică, îmi face semn să urc, trebuie să mergem să-l luăm pe Tey, baterist celebru şi prieten de suflet al Cesariei.

Tey e bătrân, dar cochet. Iese dintr-un bloc nou din Mindelo (o raritate). Cum mă vede mă întreabă dacă îmi place cămaşa lui, şi-a cumpărat-o în ultimul turneu african. Începe sporovăiala, lui Tey îi e dor de Cesaria, cine mai are grijă de el acum, cu cine mai schimbă o vorbă, două, bea un pahar, cu cine mai pleacă la concerte la Paris, i-a fost alături până în penultima zi de viaţă. Hotărăşte să mergem la cimitir să o vizităm pe diva desculţă, îmi spune că uneori uită că ea nu mai e printre ei, se aşteaptă să intre în sala de repetiţii şi să îi întrebe: “Aveţi burta plină, băieţi? Dar buzunarul?”.

Morţii din Mindelo dorm sub morminte golaşe, cu cruci simple, albe. Cesaria e sub un morman de flori de plastic, nici nu vezi ce scrie pe cruce. Tey se agită, ar vrea să vadă un muzeu închinat ei, ar vrea să îi cinstească cumva memoria, vai, el e bătrân şi nu mai e bun de nimic, dar ce naiba face guvernul, dar ce fac tinerii? A fost om bun, foarte bun, cu cât s-a făcut mai bogată cu atât mai bună a devenit. Putea să aibă avion, dar pe ea o interesa să hrănească săracii şi să danseze cu prietenii.

Ne mutăm la plajă cu vorba, ascult poveşti după poveşti. Tey şi Nolito o şterg şi rămân să întreb oamenii obişnuiţi de pe stradă: “Şi cum era Cesaria?” Cum să fie, ca mine şi ca tine, femeie de treabă, doar că bogată.

O bogăţie pe care o înţeleg când mă duc să văd casa în care a murit. Două etaje, roz, cu nişte stâlpişori albi. Acum e închisă şi-un sărac se agaţă de gratiile de la poartă. Ţine minte el ceva, atunci când Evora venea din turnee, la parterul casei ei, bucătăresele prăjeau peşte şi fierbeau manioc şi tapioca. Şi-apoi, tu, săracule, străinule, călătorule, om fără căpătâi ori pur şi simplu flămând, intrai ca la tine acasă şi cereai un blid de mâncare. “Obrigado” se auzea la ieşire, iar Cesaria le zâmbea şi-i întreba una, alta, despre rubedenii ori despre ei înşişi. “Cânta?” o întreb pe vecina care se holbează la mine cum fac poze casei. “Nu, nu cânta”, se încruntă femeia. “Fuma, întotdeauna fuma”.

Capul Verde, muzici şi plaje este un proiect realizat pentru TAP Portugal, compania care are cea mai convenabilă rută Bucureşti-Capul Verde. Se zboară cu escală la Lisabona, iar din luna noiembrie a acestui an, timpul de transfer se va reduce, de asemenea şi preţurile (sunt bilete începând de la 400 şi ceva de euro). Puteţi să căutaţi zboruri aici.