Miroase a lemn ars pe munţii din jurul oraşului Funchal, din loc în loc, printre luminile caselor se văd focuri de tabără. Copiii chiuie şi adulţii râd şi cântă. E noaptea sfântului Ioan, protectorul animalelor şi ogoarelor, al plantaţiilor de banani şi a viţelor de vie care se întind pe văile Madeirei.

Sunt sus, sus, pe un vârf de munte, la restaurantul Adega da Quinta, unde eu şi Sandra Gouveia, călăuza mea din Madeira, o să mâncăm, ca toată suflarea din insulă, espetada, felul tipic de sărbătoare. Când intrăm, şeful de restaurant mă întreabă dacă am făcut degustare cu vinurile de Madeira, îi zic că nu, aşa că ne târăşte într-o încăpere ferită şi începe să înşire pahare pe o tejghea: ăsta-i sec, ăsta-i dulce, ăsta-i vechi, ăsta-i foarte vechi. Se uită lung la mine, îmi analizează orice grimasă, trage concluzii, continuă să toarne. Ia pahare şi pune pahare la loc, în viteză, eu mă străduiesc să le golesc tot în viteză, “poate v-o fi foame, fetelor, dar trebuie să ştie cum e vinul de Madeira, asta e important”.

M-am încălzit cât să mă simt bine în aerul răcoros al nopţii, de la masa mea se vede departe, jos, Camara de Lobos, orăşel de pescari, cu portul lui mic. O bară de metal e plantată în mijlocul mesei, cu două braţe. Pricep ce e cu ele când vine înspre noi un chelner cu o frigăruie gigantică, din care se ridică aburi. Asta-i espetada. Ţepuşa e agăţată în faţa noastră, o curăţăm de carne încet, e bună, frecată cu usturoi şi cu frunze de dafin şi iarăşi cu usturoi, pentru că asta e slăbiciunea lor culinară cea mai mare.

Grătarele sfârâie şi în centrul vechi din Funchal. “Ce ai aici? Mă bag în seamă”. “Prăjesc sardine şi ton, pentru Sfântul Ioan”, râde un bucătar amator din faţa unui restaurant.

Alături stă un  altar, tot numai flori, cu o statuie în mijloc, mănâncă mult sfântul ăsta, e lacom. Sandra râde şi îi spune că ei nu-i plac sardinele. Omul nostru începe să gesticuleze şi s-o convingă, peştele i se arde aproape. Greu cu fetele, greu să le mulţumeşti, e unica lui concluzie.

Dar Sandrei îi place păstrăvul de munte, aşa că în zilele mele madeireze m-a dus în mijlocul pădurilor de dafini, parfumate şi proaspete, în Seixal, la familia Silva.

Au crescătorie şi fac şi-un milu (mămăligă prăjită) de-ţi lingi degetele de bună. Masa începe cu bolo do caco, o lipie mai crescută, tăiată ca blatul unui tort şi unsă cu unt şi usturoi, nelipsitul. Înfulecăm ca nişte barbari, un vin fructat şi uşor ne ajută să mergem mai departe, e chiar din butoaiele familiei Silva. Păstrăvul are burta umplută cu roşii şi ardei mărunţiţi şi n-o să ghiciţi, a fost gătit cu frunze de dafin şi usturoi. E mâncare simplă, ţărănească, gusturile sunt directe şi puternice, fără ascunzişuri.

La Restaurante do Forte, în Fortul din Madeira, deasupra apei, gusturile se-adună din ingrediente multe şi delicate. O clătită crocantă înveleşte legume trase în tigaie.

Urâciunea de peşte spadă e de nerecunoscut în farfurie, unde face pereche cu o banană prăjită. Bucăţi de cartofi dulci îi supraveghează.

Desertul e un jeleu lucios, albastru ca Oceanul Atlantic, în care stă o piatră de neagră. Pe piatră, de dragul culorii, e un sorbet de fructul pasiunii. Mai mult metaforă decât prăjitură.

Ies din fortul transformat în restaurant şi îmi caut locul printre petrecăreţii de sâmbătă seara, de pe străzi. Mă sprijin de un bar şi cer o poncha, un cocktail din rachiu de trestie de zahăr, miere, suc de lămâie, suc de portocale şi ce mai vrea barmanul care freacă între mâini un instrument dubios de lemn afundat în carafa cu iubita băutură a Madeirei.

Las un euro pe tejghea şi călătoresc spre miezul nopţii cot la cot cu localnicii. La un colţ, o trupă de artişti dansează periniţa. Mă simt ca de anul nou, deşi e un obişnuit sfârşit de iunie.

Desfătare-n Madeira este un proiect realizat pentru TAP Portugal, compania care are cea mai convenabilă rută Bucureşti-Funchal (capitala Madeirei). Se zboară cu escală la Lisabona, iar timpul de tranzit este sub trei ore. Biletele le puteţi căuta aici.