Coşmarul maternităţii (Giuleşti)

Gigel şi Flore sunt de vină pentru şase bebeluşi arşi de vii. Nu somitatea medicinei Bogdan Marinescu, managerul de spital care a reuşit să facă mamă o femeie de aproape 70 de ani. Nu şeful de secţie, nu, nimeni, numai Gigel şi Flore, doi criminali, doi nenorociţi. Nu primul-ministru, ministrul, miniştrii, secretarii de stat, primăriile care finanţează cocinile astea pe care trebuie să le numim maternităţi.

În 2005 am născut-o pe Anais la Giuleşti. De pe 18 martie până pe 21, am sărit de la 25 de ani la 75, pe puţin. Maternitatea (Giuleşti) m-a îmbătrânit brusc, nu experienţa maternităţii, aia în care te trezeşti că brusc devii unu+unu.

Cu câteva ore înainte să devin mamă, când am intrat în spital, am început să mă transform într-o bucată de carne la cheremul unor oameni foarte agresivi. Mai întâi te izbeşti de cercul cerşetorilor de la intrare, infirmiere şi portari, scriitoare în registre. Mâinile lor sunt întinse către tine şi privirile lor, vorbele lor, te instruiesc să dai. Dacă nu dai, noi, care suntem gardienii tăi, puşcăriaşo, te vom pedepsi. Poate îţi vom pedepsi şi plodul pe care nu noi te-am pus să-l faci. Bancnotele sunt mici aici, la primirea în lagăr, umilinţele sunt mari, toţi au dreptul să îţi facă orice, au obligaţia să te facă să te simţi expus şi vulnerabil. Pleci de acolo îmbrăcată în zdrenţe ori mă rog, cămaşă de noapte sterilă (cam aşa se numeşte), care-n sterilitatea ei mai reduce din fertilitatea ta jignitoare.

În sala de naşteri comună dospeşte vina. Te doare şi poate că mormăi şi n-ai dat bani pe epidurală şi nici n-are cine să te aline şi poate ţipi şi ţi-e ruşine că le înnebuneşti pe celelalte femei de-acolo şi le deranjezi pe moaşe, care îţi aduc aminte că nu ele te-au pus să faci copil, din nou, obsesiv, ce treabă ordinară ai făcut tu de-ai procreat, te ştim noi pe tine, destrăbălato. Dacă ai dat bani pe epidurală şi citeşti reviste glossy în pat reglându-ţi doza de anestezic, ţi se înroşesc obrajii de jenă când vezi cum se chinuie de ore biata femeie de lângă tine. Te străduieşti să rămâi om civilizat, să o consolezi pe fetiţa de 14 ani care face un atac de panică pe patul vecin la gândul că va naşte. Ţi se confiscă mobilul, bagajul, totul. Ţi se lasă portmoneul, la capul patului, e singura ta speranţă şi scăpare şi te agăţi de el tot timpul, cumperi un zâmbet, un ajutor, o speranţă.

Naşti, eliberezi hormonii fericirii, vezi copilul, răsare soarele deasupra ta, eşti high. O şoaptă la ureche te îndeamnă să faci plăţile, să plăteşti distracţia, ce, dealerul de coca dă marfa gratis? Împarţi bani întinsă pe un pat cu roţi, nu ştii unde-ţi este copilul, aterizezi într-o rezervă cu trei paturi, plătită gras, acolo, pe hol, în văzul lumii.

Eşti abandonată. Dacă ai picioare vrei să o iei înspre undeva. În salon intră din când în când năluci care se uită la tine duşmănos şi-ţi explică cât eşti de norocoasă că ai născut repede, că ai rezervă în care să stai, că ai un copil sănătos. Par să îşi dorească altceva de la tine, nu, nu e normal să fii aşa, nu se vede pe faţa ta că eşti un câine hăituit, deşi noi ne dăm silinţa să te transformăm în asta.

Îţi vezi copilul, e al tău, îl ţii în braţe. Vin înspre tine cu mers de rinocer negustoresele de informaţii preţioase. Nu ştii să-l alăptezi, nu ştii, dă-mi bani şi te învăţ, 20 de lei. Nu le merge. Sunt şi eu un fel de animal, ca toate animalele, ştiu să îmi hrănesc odrasla, treabă de instincte. Cercul se strânge, iată, din toate creaturile astea care au născut, una o face pe nebuna. Mi se spune, cu aceste cuvinte, nu cu altele, “copilul tău va rămâne cu mine peste noapte”. Știe că o să cedez, ştie că nu o să fac nimic. Îşi primeşte banii.

Intri în baie, vrei să te speli, să redevii om, să te îmbraci în altceva decât zdrenţe. Toaleta nu se poate folosi, mai bine dai o fugă până sub pod la Giuleşti sau într-o budă infectă din Gara de Nord. Atragi atenţia asistentei şefe, miluită deja îndestulător. Ea îţi explică cum pacientele fac mizerie şi că nu are cine face curat acum. N-are cine nici a doua zi, nici a treia. Dau să intru la duş. E încuiat. “A, asta pentru siguranţa voastră”, mi se explică aiuritor şi simt în femeia asta simplă şi brutală, şefă stalinistă de fermă de porci, cum un hohot de râs o străbate din stomac până-n gât, unde se opreşte brusc ca să-mi spună: “Poţi da 10 lei infirmierei să te spele”.  Nu-i zic că mai bine în Dâmboviţa mă spăl, ştiu că o să mă coste, ştiu deja că o să încep să plâng, să mă deprim, numai aşa, ca să mă apăr şi să mă simt om.

Spitalul mişună de vizitatori, în grupuri mari, e carantină, epidemie de gripă, pericol pentru bebeluşi. Costă numai 5 lei să oprim carantina pentru o secundă, 5 lei de intrare, nu de om. Mâncare nu prea vă dăm, bebeluşii îi hrănim cu glucoză, voi oricum nu ştiţi să îi alăptaţi. Nu ştiţi nici când plecaţi de aici pentru că nu vă spunem cât durează condamnarea voastră. Tortura e mai eficientă aşa.

Îmi ţopăie în minte imaginea lui Marinescu, directorul, somitatea, de pe CNN, lângă cea mai bătrână mamă din lume. Crapă de mulţumire şi mândrie, a fost filmat în laboratorul ultramodern de la Giuleşti, deşi ar fi meritat să fie filmat în toaleta infectă. Sau alături de mine, o obişnuită clientă a maternităţii, care-a intrat acolo tânără şi-a ieşit bătrână cât cea mai bătrână mamă din lume.

Comments

  1. […] mai trânteam chiar și câte un mic atac de panică cu gândul la ce va urma, având în cap experiența nașterii fiicei mele de acum 10 ani. Atunci, foarte tânără fiind, m-am plimbat din somitate în somitate medicală […]