Londra. Oamenii, mai puțin locurile

Dacă ai apucat să-i prinzi gustul, Londra nu e un oraș în care te duci, ci în care te întorci. Lina Vdovîi povestește ce-a văzut acolo prima oară. Mie mi-a plăcut, fiindcă mi-a zgândărit vechea uimire.

blog_lina_buckingham-palace

A fost o noapte scurtă, scurtă de tot. O frântură, o batjocură. Am dormit doar două ore, de la 1 la 3, cel mai chinuitor interval, dar singurul de care dispuneam între două drumuri lungi și anevoioase – nouă ore sufocante de la Chișinău spre București și zborul matinal, oribil de matinal, din București spre Luton, Londra. Bineînțeles, somnul a fost un chin. M-am zvârcolit, m-am sucit, am numărat inutil oi pufoase în întunericul din cameră, le-am vizualizat chiar – treabă care, cândva, mă obosea mai multe decât orice altceva – însă emoțiile și-au făcut de cap în legea lor. N-a fost somn, a fost pedeapsă.

La 3:00, mi-a sunat alarma. Un duș rece mi-a amintit pe loc că urma să vizitez, pentru prima dată, „orașul cu decor de cărămidă”, așa cum îmi descrisese Londra un bun prieten în urmă cu un an. Emoțiile însă îmi zburdau prin cameră ca nişte fluturi de noapte și dintr-un alt motiv: intram în cel de-al 25 an al vieții mele. Criză mare, trebuia să plec de urgenţă!

Cândva, manualele școlărești mă învățaseră cam tot ce ar fi trebuit să știu despre istoria, monumentele și obiectivele culturale de pe malurile Tamisei. Acum le mai știam doar numele. Eram însă convinsă că Londra e Londra. Așteptam să-i văd străzile colcăind de oameni cu tot soiul de trăsături, să-i admir clădirile-i cu piatră cenușie sau roșiatică, să-i cutreier piețele cu vechituri și să mă sperii de șobolanii din canale.

Ajung, așadar, în capitala marelui regat cu un rucsac împrumutat în spate și o hartă nou-nouță pe care o buchisesc la prima cafea, pe Baker Street, în nordul îndepărtat al orașului. E feeric. E dimineață devreme, rece și umed, și e exact așa cum îmi imaginam, cu bărboși care-și plimbă servietele și cănile termoizolante Starbucks, traversând strada pe unde au chef. Semafoarele sunt niște accesorii.

Oraşul fără zebre

Pietonii londonezi mi s-au părut de la bun început niște creaturi speciale. Au un zeu al lor, care le permite să se strecoare printre autobuze roșii supraetejate și taxiuri negre la orice oră din zi sau noapte și să scape cu valijioara intactă. Sunt fenomenali! În stânga, de pildă, o cravată în carouri îi aruncă o privire galeşă unei șoferițe și, voila!, este lăsată să traverseze în voie. În dreapta, un termos verde se strecoară tiptil pe lângă botul unui BMW și se pierde imediat în mulțimea de recipiente similare de pe trotuarul de vizavi.

Inclusiv prietena mea, cea care mi-a oferit cu generozitate locuința ei timp de patru zile, mi-a arătat, la un moment dat, un magazin pe care, pesemne, voia să-l viziteze de ceva vreme. Cum însă acesta se afla pe cealaltă parte a Oxford Street, n-am auzit decât „Oh, vreau să merg acolo!” și a zbughit-o imediat, tăind strada de-a curmezișul fără nicio frică, lăsându-ne pe noi, muritorii, împietriți în urma ei.

Pietonii londonezi have the guts, vorba lor. „Cutiuțile astea să mai aștepte, eu am o treabă urgentă, da?” pare să fie crezul ființelor corporatiste, iar șoferii li se supun, că deh, rolurile se mai schimbă și la ei.

Dumnezeul băuturii

Aceiași bărboși care aleargă toată ziulica cu treburi serioase se aruncă seara, la prima oră liberă, la cea mai mare halbă de bere rece și spumoasă. Ajung extenuați, stresați, cu deadline-uri care le zbârnâie-n urechi și în secunda următoare îi vezi pe toți cu cravatele deznodate, valijioarele cu laptopuri aruncate cât colo, râzând și glumind cât pentru toată ziua aia în care au moșmondit în birouri.

Și stau afară, în picioare, pe trotuarul îngust cât o amărâtă pistă de bicicliști de la noi, fără muzică și fără scaune, ore în șir! Se hlizesc zgomotos, vorbesc și beau până în zori. „Există un Dumnezeu al băuturii”, mi-a zis prietena mea cu părul creț. Cum să se explice altfel faptul că taman atunci, după ora 18:00, toate ploile și brizele năvalnice se opresc, iar cerul se descrețește brusc și raze răzlețe de soare încep să se cufunde ca-ntr-o piscină în berea muritorilor?

Iar vremea la englezi e o frumusețe de fată capricioasă și dezlânată. În patru zile am cunoscut trei anotimpuri. „Cerul ăla albastru din pozele cu Londra de pe Internet e făcut în Photoshop”, mă avertizase Livia. Să nu care cumva să-mi iau pantaloni scurți sau vreo fustă, că nu e de glumă! Eu am ascultat, ca o fetiță cuminte ce sunt, însă prima zi de pe insulă mi-a dat totul peste cap. Am văzut, mi s-a zis, cel mai frumos soare de vară de anul acesta. L-am și fotografiat! A fost cadoul perfect de ziua mea.

blog_london_eye

Am hălăiduit pe trotuarele pavate ale Londrei, ne-am rătăcit ca niște găini fericite că au descoperit un coteț nou, mai arătos, și am urcat în aer, deasupra Tamisei, într-un ochi de sticlă. The Eye. O construcție magnifică sub formă de roată care își ține turiștii în sfere transparente timp de 30 de minute și-i lasă la sol amorezați până peste cap de Londra.

Afaceri de noapte

Pe înserate, ne alăturăm londonezilor de pe trotuare. Fiind însă mai pricăjiţi, intrăm în localuri, nu stăm în picioare. The Porterhouse, barul din Covent Garden, nu din Dublin, e un loc cu cinci etaje și cu bere îmbuteliată în capitala Irlandei, adusă cu vaporul și turnată direct în gâtlejurile englezilor.

Una dintre cele mai aglomerate cârciumi este, inevitabil, și un loc cu mii de povești. De pildă, cea a negresei din toaleta femeilor. Există o femeie acolo, așezată în fața a câtorva zeci de flacoane și sticluțe cu licori-minune, farduri, creme și alte asemenea, al cărei rol este de a le face pe doamnele din local să devină prințese. E cochetă, într-o rochie mov cu un umăr dezgolit și un zâmbet curtenitor. Are un accent pe care nu i-l pot localiza. Îmi întinde o sticluță cu săpun lichid, hârtie pentru mâini, ruj, parfum și rimel la nevoie, apoi se uită cu insistență la farfurioara în care cineva îi pusese mai devreme câteva lire. Eu nu mă prind, că-s mai natângă, însă Livia îmi explică mai târziu care-i șmecheria. Mai mult, aflu că și bărbații se pot bucura, în toaleta lor, de servicii similare.

O seară mai târziu, ajungem într-un bar plin de mafioți ruși, toți cu femei subţiri lângă ei. În toaletă – o destinație-cheie, se pare – găsim de un afiș care-i mai rezolvă o problemă londonezului derutat. Are mașină, dar e băut și nu vrea să cheme un taxi? Perfect! Poate împrumuta un șofer! Domnul îl va duce acasă cu automobilul clientului, pe traseul preferat, în siguranță, doar dacă va suna la acest număr de telefon.

Tub cu lipici

Metroul londonez se cheamă tube și e pe bună dreptate. Deși  micuț, de formă sferică, are scaune comode și moi și e aerisit. E atât de simpatic, încât unii nu-i rezistă și-l așteaptă nu pe peron, ci pe șine. „S-a aruncat unul la metrou”, mi-a zis Livia când ne-am întâlnit în prima zi în Londra, la Piccadilly Circus, pe un ton firesc și distrat. Se pare că nu e cine știe ce mare chestie. Uneori – destul de des, chiar – bărboși cu valijioare dreptunghiulare se mai aruncă sub metrou. E o modă. De aceea, cele mai aglomerate stații au niste pereți din sticlă, cu uși, care nu-ți permit să treci de peron.

În una din seri, când am zărit un șoricel mic ronțăind ceva pe sub șine, ne-am aplecat cu Livia, fascinate de noul nostru amic, mai mult decât era permis. Chițcanul era haios, dispărea într-un loc și reapărea în altul, lucru care ne distra – nu înţeleg acum de ce – teribil la acea oră. Trei secunde mai târziu, din întunericul tunelului s-au ivit doi ochi de lumină, iar metroul a fluierat în viteză pe lângă noi. N-am zărit faţa conductorului decât preţ de câteva secunde, dar am înţeles pe loc că văzusem, în sfârşit, primul şofer londonez mânios.

blog_millenium_bridge

Enhanced by Zemanta