Am şi eu o treabă sfântă pe lumea asta: să ajung la timp la aeroport. Mici întârzieri din motive perfect obiective am mai avut, numai că de data asta, a fost peste închipuire ce mi s-a întâmplat. Avionul Tap Portugal către Lisabona pleca la 5.35 dimineaţa. După bunul meu obicei, las să fac bagajul înainte de plecare, îmi ia cam 15 minute să pun totul în geanta imensă cu care călătoresc (mărime maximă admisă de companiile aeriene). La 5.10 l-am auzit pe soţul meu că îmi spune calm: “Ana-Maria, e 5 şi 10 minute.” Poc, adrenalină de la panică, stress, cocktail chimic de chestii în capul meu. M-am ridicat din pat şi-am început să arunc lucruri cu o mână în valiza mare şi cu cealaltă să mă îmbrac. La 5 şi 15 stăteam epuizată pe canapea şi contemplam situaţia. Am comandat un taxi şi am hotărât să mă duc spre aeroport, în speranţa că o să găsesc o altă cursă, prin nu contează ce oraş, spre Portugalia. După-amiază eram aşteptată în Madeira.

O expresie disperată şi convingătoare mi se instalase pe faţă. Taximetristul chiar m-a crezut că trebuie să parcurgă supersonic distanţa de 18 km dintre casa mea şi aeroport. La 5.40 dădeam buzna ca o tornadă în Otopeni, urlând înspre omul de la informaţii să mă ajute şi trăgând cu ochiul la tabela cu zboruri unde TAP era marcat cu ULTIMUL APEL. Am aflat că oricum, nu îmi pot lua bagajul de cală, aşa că pur şi simplu, fără alte explicaţii am început să alerg prin aeroport, trăgând de angajaţi să mă ajute, făcându-mi loc printre pasageri. La 5.50 eram la poarta 40 şi ceva, adică undeva în capăt, distrusă de la alergat şi emoţii. O femeie mi-a explicat calmă că actele cu pasagerii s-au predat şi că avionul va zbura în curând. Nu m-am lăsat, am insistat să contacteze personalul de la TAP, a făcut-o şi miracol, oamenii au zis că mă trec pe listă şi mă primesc în avion. Şi-am stat. Să se întoarcă actele, să se recompleteze, să vină autobuzul. Cele mai lungi câteva minute din toată viaţa mea. La 6 fix mă aşezam pe un scaun în avion. Însoţitorii de zbor când au văzut arătarea cu privirea fixă, epuizată şi cu nervii întinşi, m-au aşezat pe cel mai apropiat scaun liber de intrare şi mi-au dat apă. Mi-au zîmbit, m-au mângâiat (pe bune!) şi au făcut puţin conversaţie cu mine până mi s-a aşezat inima la loc. Mi-au explicat că norocul meu a fost că la Otopeni se blocase sistemul de înregistrare al bagajelor şi toate cursele aveau întârzieri. Şi-am zburat.

După câteva ore am ajuns în Madeira. Sandra Gouveia, de la oficiul lor de turism, mă aştepta în aeroport. I-am istorist tărăşenia, i-am explicat că deţin hainele de pe mine, bani, paşaport, laptop, ipad, telefon (fără încărcătoare), o trusă de machiaj şi cosmetice de bază (cumpărate din aeroportul din Lisabona, ieftin, apropo) şi un aparat foto. M-a dus la mall să-mi cumpăr lucruri şi apoi la Reid’s Palace, locuinţa mea din Madeira. Povestea ajunsese la hotel, aşa că oamenii mă aşteptau în cameră cu tot felul de lucruri utile pentru un om fără bagaj (periuţă, pastă de dinţi, deodorant, pieptene, perie, încărcătoare etc). Pe masă stătea deschis vinul de Madeira (ediţie vintage) şi alături un platou de prăjituri. Toată lumea mă consola şi răsfăţa de parcă aş fi câştigat vreun război, nu că eram ameţita aia care n-a pierdut avionul pentru că sistemele informatice din aeroport se mai defectează din când în când.

Notă: Poza e cu priveliştea din camera hotelului din Madeira.