Se termină încă un an şcolar în România. În coada lui se vor lipi strigătele de disperare şi indignare de la Capacitate şi Bacalaureat, care ne confirmă, vai, că avem un sistem de învăţământ de coşmar. Părinţii tuturor copiilor şcolari, indiferent de vârstă, vor comenta dezastrul. Şi cam atât, noi am stat întotdeauna prost la măsurile de prevenire ale catastrofelor şi întotdeauna bine la tocşouri cu pus poalele în cap şi leşinuri teatrale.
Oricum, numai ăştia mari sunt varză pentru că nouăzeci de procente (pe puţin) din generaţia fiicei mele, acum în clasa a doua, se vor face laureaţi ai Noblelului. Pentru ei, altă cale nu este. Matematică avansată, exerciţii de gramatică pline de şmecherie, dans, pictură, muzică, cinci limbi străine, teologie ortodoxă, sporturi diverse, teme până la 12 noaptea, toate acestea vor transforma aceşti pici simpatici de azi în elita mondială a ştiinţei de mâine. Dacă cumva acest lucru nu se va întâmpla, ei bine, de vină sunt învăţătoarele incompetente şi sistemul de învăţământ idiot, slab, subfinanţat.
O fi şi asta, dar de făcut facem ceva?
- Învăţătorii din România câştigă mai puţin decât plătim noi o bonă sau o doamnă care ne ajută la curăţenie. Cu toate astea, noi, părinţii grijulii, avem curajul să ne lăsăm copiii cu ei, cel puţin patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână. În noianul de petiţii care salvează lumea, n-am găsit niciodată una care să zică “plătiţi naibii, învăţătoarele, le încredinţăm ouăle noastre de aur şi viitorul glorios al ţării”. E drept, în loc de greve şi pumni în gura Guvernului, compensăm cu “cadouaşe”. Am auzit de părinţi atât de zeloşi încât au reuşit să cumpere frigidere ori să renoveze locuinţe pentru învăţători. Dacă au făcut-o cu drag, fie. Dacă au făcut-o ca odraslele lor să ia note bune şi să facă fizică nucleară la clasă, deja e o problemă. Nu cumva ne convine mai mult să avem în şcoli oameni care să fie la cheremul “cadouaşului”? Nu e o apucătură de care ne-am despărţi cu greu?
- Învăţătorii din România sunt, ca şi elevii, victime ale manualelor tâmpite şi greşite. Nu sunt ei de vină pentru textele proaste, pentru forma neatractivă a cărţilor, pentru exerciţiile sucite şi ordonarea ilogică a materiei. Autorii de manuale şi maculatură suplimentară pentru şcoala primară sunt unii dintre cei mai mari mafioţi din ţara noastră. Au adunat saci de aur din monopolul pe acest fel de carte, cârdăşia cu ministerul, prin atribuiri de contracte etc. Aceşti indivizi nu sunt în nici un fel motivaţi, prin concurenţă sau alt tip de constrângere, să facă manuale bune. În statul cu sistem de educaţie model, Finlanda, profesorii fac an de an manualele. Ei pentru ei. În comisii şi paracomisii la care are acces şi cel care predă în Helsinki şi cel care predă în satul cu doi elevi din Laponia. Sunt convinsă că 90% din cei care lucrează la clasă acum sunt în stare să-şi facă o programă mai normală decât aia oficială. Dar dacă le-am da autonomie nu şi-ar lua-o în cap? Şi dacă unii ar avea rezultate, am avea sânge să trecem prin foc şi sabie pe restul (inclusiv rudele inspectorilor, nepoţii primarilor etc etc)?
- Învăţătorii din România trebuie să se ridice la înălţimea viselor părinţilor. Suntem competitivi şi proactivi. Noi înşine, dar mai ales pentru copiii noştri. Le dăm brânci înspre stele, ne chinuim, facem sacrificii de tot felul, dar dacă nu nimereşte odrasla o învăţătoare bună, n-are nici o şansă mai apoi în viaţă, când va bocăni la uşile Harvardului. Ne încărcăm cu atâtea dorinţe şi aspiraţii, încât nimic nu e îndeajuns de bine şi ajungem să ne comparăm tot timpul cu ceilalţi. “Lui Gigel la şcoala 12 îi dă 100 de probleme la mate pe săptămână? Aoleu, noi ce ne facem la şcoala 10, că avem numai 50.”” Vai, voi aţi făcut Hegel la clasa a treia? Eram sigură că învăţătoarea lui Vasilică e o leneşă!” Varianta că omul ăla de la catedră ar şti ce şi cât poate învăţa un copil de o anumită vârstă nu prea există.
- Învăţătorii din România au ajuns vânzători de servicii şi diplome. Prin grija Ministerului, ambiţia părinţilor şi îndemânarea unor băieţi deştepţi (mai deştepţi ca ăia din energie) copiii de clasa întâi bifează cu succes şi taxă vreo 25 de concursuri pe an. Vreo două au ceva relavanţă. Primesc în schimb diplome şi conştiinţa propriei valori inestimabile sau a propriei ratări. Cu această conştiinţă pe care o capătă şi părintele odată cu progenitura, învăţătorul trebuie să se descurce. Cum? Treaba lor, în definitiv ei i-au trimis acolo.
- Învăţătorii din România nu se bucură de încredere şi popularitate. Subfinanţarea continuă a avut drept consecinţă firească o scădere a calităţii celor care şi-au ales această meserie. În presă au ajuns numai cazuri de oameni cu grave tulburări psihice care au penetrat sistemul. Sunt “dascăli” numai pe 15 septembrie, când politicienii guşaţi se duc să se tragă în imagini pe la şcolile cu ştaif. N-o să vezi neam, nicăieri, în restul anului un învăţător care munceşte, o serbare frumoasă, o poveste de succes. Prin umare îi tratăm cu suspiciune, le urmărim mişcările, ne aşteptăm să o comită în orice moment. Şi când o comit, de obicei, ne declarăm neputincioşi, chiar atunci când povestea se soldează cu o echipă de la Ştirile Pro Tv. “Lasă, că doamna, totuşi, aşa cum e ea, le bagă carte în cap!” Şi doamna rămâne pentru că noi suntem convinşi că, oricum, toate doamnele sunt aşa. Nimic mai fals şi mai toxic pentru întreaga breaslă.
De fapt, am scris toate lucrurile de mai sus pentru că voiam să vă explic desenul. Mâinile delicate care mîngâie o pisică vărgată sunt ale învăţătoarei lui Anais (fiica mea). Numele ei este Raluca Petrescu şi ştiu că îi plac florile şi animalele. Pictura e cadoul lui Anais pentru ea, de sfârşit de an. Ea a desenat-o în semn de mulţumire, eu aş vrea să scriu despre ea, tot în semn de mulţumire.
Doamna ei învăţătoare crede că atunci când ne ducem copiii dimineaţa la şcoală trebuie să îi pupăm şi mângâiem, nu să îi descărcăm din maşină ca pe nişte saci, stresaţi că ne claxonează ăla din spate. Ea zice că fiecare copil are un talent special şi îşi găseşte un drum. Le citeşte copiilor multe poveşti, aşa că şi Anais citeşte multe poveşti. Ne-a rugat la şedinţă să nu facem noi materia de-a doua pentru copiii noştri, asigurându-ne că e de ajuns dacă o fac ei. În clasă, fiica mea îşi foloseşte cel mai mult imaginaţia. Nu le pune foarte bine la teste dacă fac de insuficient, dar nu îi pedepseşte cu calificative. Un copil foarte bun, poate lua în teste, la clasa a doua, insuficient. Nu spune asta prea multe despre el. Compunerile sunt la mare preţ, la fel şi proiectele (nu de-alea de le fac părinţii că ăştia mici nu-s în stare), astfel încât Anais inventează teme suplimentare ca să ducă la şcoală vreo trăsnaie. Învăţătoarea fiicei mele ştie că ea e bună la muzică şi desen şi o încurajează. Şi pe mine m-a încurajat să o ajut în direcţia asta. E elegantă şi zâmbeşte. Îi pune să se aplaude unii pe alţii la ore dacă fac ceva special. Îi duce în excursii, la teatru, la film. Le dă teme cât pot face copiii, nu cât pot face părinţii. Le transmite dragostea ei pentru animale şi flori şi discută cu ei tot felul de lucruri. Îi tratează ca pe nişte oameni, mai mici, dar oameni. Nu ne asasinează cu şedinţe, întruniri, aiureli. Serbarea de final de an a fost între copii şi pentru copii: fiecare şi-a făcut propria scenetă şi au făcut un fel de spectacol-petrecere, o zi întreagă de şcoală. Fiica mea a fost fericită. Fără stres, personaje principale şi secundare, competiţie inutilă, demonstraţii de forţă şi altele de-alea din care toată lumea iese vlăguită.
Mă simt norocoasă şi puţin vinovată faţă de restul lumii că ştiu despre Anais nu că va lua Nobelul, ci că va veni de la şcoală cu sufletul şi mintea în bună regulă cel puţin încă doi ani de acum încolo. Şi-mi amintesc de un băieţel cambodgian care m-a întrebat ce meserie am. I-am zis că lucrez în televiziune şi mirat, m-a întrebat: “Tu de ce nu eşti învăţătoare?”. I-am povestit cum am ajuns producător tv, cum îmi place să călătoresc, dar l-am lăsat nelămurit. “Profesorii ajută copiii, ei sunt cei mai importanţi!”. I-am dat dreptate, mai ales că în Cambodgia e o nevoie uriaşă de personal didactic. Când ne-am despărţit, după alte discuţii despre profesia mea, aproape compătimindu-mă, mi-a spus: “Acum ai mai putea să te faci învăţătoare dacă ai vrea?”.