Am inaugurat, pe blog, o serie de poveşti de pe aeroporturi şi din avioane. Vă rog frumos să mi le trimiteţi şi pe-ale voastre, le voi edita şi publica în articole separate. Autorul articolului de azi este Cristi Roman, jurnalist culinar, food blogger, chef în formare. Locuieşte în Dublin din 2008 şi e autorul primului e-book românesc de călătorii culinare. Îl puteţi citi pe Foodblog.ro. 

Nu mai ţin minte aproape nimic de la primul zbor, petrecut în primăvara lui ’98, doar că eram înconjurat de o grămadă de atleţi valoroşi ai României şi că am zburat la Atena, cu escală la Salonic. Un avantaj de a lucra în presa centrală, în anii ’90 şi 2000, era acela că zburai înspre undeva de câteva ori pe an. Am adunat aşadar grămezi de întâmplări de prin avioane şi aeroporturi.

Şi tocmai lucrul de care ne temem cel mai mult într-un aeroport, mi s-a întâmplat: să fiu atenţionat prin comunicaţia generală să mă prezint la poarta de îmbarcare. Se întâmpla prin 2001: reveneam de la Lisabona şi a trebuit să facem escală în Amsterdam. 4 ore. Eram cu un coleg cameraman. Mai tineri şi mai aventurieri, am decis să luăm trenul din aeroportul Schiphol şi să dăm o fugă în oraş. Am ajuns în 30 de minute la gara centrală. Ne-am învârtit o oră şi jumătate prin zonă, prin magazine, am băut o bere, am ratat Cartierul Roşu şi am revenit în aeroport.

Problema e că nu luasem în calcul efectuarea din nou a controlului de securitate. Şi minutele se scurgeau. Şi priveam monitoarele. Şi ne curgea  apa şiroi pe frunte. Am luat-o la fugă spre poarta de îmbarcare exact în momentul în care de la difuzoarele centrale ale uriaşului aeroport mi-am auzit numele: “Mr. Cristian Roman is kindly invited to gate no…..”. Asta de mai multe ori. La poartă ne aşteptau două stewardese un pic panicate de feţele noastre congestionate de la alergat. Nu ne-au zis nimic, am intrat val-vârtej, iar în avion am fost aplaudaţi de ceilalţi pasageri. De atunci am constant acest coşmar, de câteva ori pe an: că sunt la o secundă de a pierde avionul, în diferite aeroporturi din lume.

O altă întâmplare specială am trăit-o la începuturi: eram la zborul cu numărul doi. Se întâmpla în vara lui ’98 şi veneam acasă din Suedia, cu escală la Zürich. Fusesem, ca jurnalist, la Camel Trophy, o competiţie de off-road ce avusese loc în munţii suedezi, sponsorizată de Land Rover. În ultima seară, toţi ziariştii au primit un cadou-suvenir din partea organizatorilor. Un superb cuţitaş cu mâner de lemn. Mic, dar ascuţit rău.

Pe aeroportul din Stockholm, deşi liderul grupului, un elveţian, ne-a atras atenţia să nu avem cuţitaşele în bagajul de mână, eu, cumva, am uitat acest amănunt şi mi-am adus aminte doar după ce-am predat bagajul mare la cală. Ce să fac? Îmi era drag suvenirul, am o manie cu suvenirurile, în orice casă în care ajung să locuiesc îmi aşez cu mândrie amintirile din întreaga lume, de obicei obiecte micuţe. I-am spus lui Pascal de problemă, mi-a recomandat, dacă nu vreau să-l arunc, să mă duc să le spun direct ofiţerilor de securitate, toată tărăşenia. Zis şi făcut. Numai că am fost scos din grup, băgat într-o cămăruţă/anexă, unde o doamnă mi-a pus mai multe întrebări legate de cuţit: de unde, de ce, cum etc. După vreo 15 minute de dialog, timp în care am bătut-o la cap cu dorinţa mea de a-l păstra şi cu scuzele de rigoare, mi l-a împachetat ea  într-un celofan foarte gros. Aşa am trecut apoi prin filtru fără probleme.

Sigur că am avut şi întâmplări mai puţin plăcute- dacă cele de sus vi se par plăcute.

• Repulsia unei funcţionare de securitate pe aeroportul Beauvais, Paris, în momentul în care a găsit în bagajul fratelui meu, cu care zburam spre Dublin, o bucată de brânză de burduf autentică, de la Dâmbovicioara, în coajă de brad, care, după câteva zile de Paris, prinsese un miros mai puternic. M-a deranjat treaba fiindcă aş fi putut să îi explic un pic cum stau lucrurile cu brânzeturile franţuzeşti cu mucegai, al căror miros e cu adevărat intens.
• Refuzul unui vameş italian de pe aeroportul din Milano de a mă lăsa să intru în Italia – înainte de admiterea în UE, pe motiv că aveam în paşaport o viză de Canada. Cum am ajuns eu, român, în Canada? Omul a aşteptat şpaga timp de 15 minute, până când am creat un scandal, au venit superiorii lui şi am fost lăsat să intru.
• Supercontrolul care mi s-a făcut în Franţa, în 2003, când reveneam din Paris în Bucureşti. Mi-au desfăcut tot bagajul de mână, acolo, pe bandă, chiar după ce a trecut prin filtru şi mi s-a studiat fiecare obiect, de la aparat foto (mic, neprofesional) până la cărţi sau pixuri.

Probabil că mulţi dintre noi am putea scrie mici cărţi legate de întâmplările din avioane şi aeroporturi. Eu, unul, aş prefera să nu mai zbor: după 15 ani de folosire frecventă a acestor uriaşe aparate îmi este din ce în ce mai teamă. Poate cândva, Irlanda se va lipi de Europa, pe cale naturală :D.

Săptămânile trecute, revista Dilema Veche a avut un dosar despre avioane şi aeroporturi. Despre zboruri şi aşteptări înalte, despre vraja de-a fi deasupra norilor, despre anxietatea de-a fi în aeroporturi şi multe altele de felul ăsta. Vă îndemn să vă faceţi abonament pe site. Am scris şi eu un text acolo, iar Dilema e revista mea de suflet din România, aceea care face aerul mai respirabil în potopul de tâmpenii tipărite ori netipărite care-or să ne înghită cu totul.