Avioane, aeroporturi (8)

photoAm inaugurat, pe blog, o serie de poveşti de pe aeroporturi şi din avioane. Vă rog frumos să mi le trimiteţi şi pe-ale voastre, le voi edita şi publica în articole separate. Autorul articolului de azi este Andrei Gorgan, omul care semnează imaginea la Bazar şi cu care m-am tot dat prin lumea asta-n lung şi-n lat.
Talentat director de imagine, editor de imagine şi umorist.

Cum Ana-Maria m-a rugat să scriu ceva despre avioane și cum citisem acum câteva luni despre aventurile ei în aeroportul din Doha, și cum eu tranzitasem la începutul acestui an minunatul terminal, m-am hotărât să-i confirm impresiile.

Să zicem că la Tileagd (sat din judeţul Bihor) se descoperă o pungă uriașă de petrol. Și că tilegdenii se apucă să vîndă petrolul ăsta. Ce-ar face ei cu banii? S-ar apuca să-și facă vile mari, apoi le-ar dărâma și ar face peste palate, după care s-ar dota cu cele mai scumpe și inutile mașini de lux, bijuterii și cascade de curte.  Apoi și-ar popula grădinile cu girafe și lei și ar construi cel mai mare mall de pe paralela 45. După ce ar goli mallul de 100 de ori, nemaiavând loc în casă, și-ar mai construi cu toții încă două palate. Iar municipalitatea, care până la punga de petrol își cheltuia bugetul pe mizilicuri, ca cel mai mare gulaș din Eurasia, ar demara proiecte ceva mai serioase: cel mai mare zgârie nori din fosta Autro-Ungarie, cel mai mare deșert al Europei, cel mai lat hotel din lume și bineînțeles, singurul aeroport al companiei Bihor Airlines, o linie de lux la prețuri low-cost. Dacă tilegdenii s-ar apuca să facă, după cum i-ar duce pe ei capul, un aeroport, ar arăta la fel ca cel din Doha. Și nu numai tilegdenii. Slobozienii, corăbienii, baia-sprienii, alexandrienii, roșiori de vedenii, oneștenii, toate aceste comunități, dacă ar găsi oportun să construiască un hub între Europa și Tadjikistan, ar avea rezultate similare cu qatarezii. Motiv pentru care e perfect de înțeles de ce aeroportul din Doha funcționează după regulile care guvernează creierul unui țăran cu jeep. Dacă aș fi baron de Tileagd și mi-aș face propia companie de aviație, aș cumpăra întâi 100 de Airbusuri. Apoi aș face un aeroport pe cele 3 hectare unde n-am apucat să-mi fac vile. Ce contează că  lumea care călătorește cu cele 100 de avioane se înghesuie într-un terminal cam mic? Să-și găsească prețuri mai bune până în Tadjikistan și apoi mai vedem.

Fără s-o mai lungesc cu fanteziile, pe scurt, cum a fost în Doha: te ia un autobuz de la avion și te duce, preț de 15 minute, printre niște dune pe care le vei mai vedea cu siguranță pentru că ești, ca toată lumea, în tranzit. Te lasă într-un duty free cu câteva toalete și trei restaurante. Cel mai indicat lucru e să te ușurezi în avion, înainte de aterizare, asta dacă nu cumva ți se pare amuzant să dai instrucțiuni de ștergere a podelei indianului cu mopul, care împarte cu tine cabina de WC.  În rest, dacă ai un tranzit mai scurt de 3 ore poți da ture prin duty-free. Dacă nu, te joci de-a căutatul unui scaun, ocupație cu care-ți mai omori din timp. Doamne ferește să ajungi acolo în scaun cu rotile, să nu credeți că asta înseamnă neapărat că ai un scaun asigurat. Pentru această situație, va pune aici Ana un link, ca să știți de ce merită efortul să încercați și cu o pereche de cârje.

Cam asta e tot despre aeroportul din Doha. De fapt, asta e cel mai grav, că n-ai ce zice mai mult despre el. Un fel de Băneasa mai mare și mai șmecheră, cu angajați de pe unde s-au găsit, în niciun caz din deșertul din apropiere și nici recrutați cu carte de muncă din Norvegia. Singura veste bună e că acum se lucrează la un terminal nou, motiv pentru care mă grăbesc să închei, ca să nu se inaugureze între timp și să-mi dea alții cu tifla.

Oricum, pentru București-Bangkok, Qatar Airlines e probabil cea mai ieftină variantă.

Săptămânile trecute, revista Dilema Veche a avut un dosar despre avioane şi aeroporturi. Despre zboruri şi aşteptări înalte, despre vraja de-a fi deasupra norilor, despre anxietatea de-a fi în aeroporturi şi multe altele de felul ăsta. Vă îndemn să vă faceţi abonament pe site. Am scris şi eu un text acolo, iar Dilema e revista mea de suflet din România, aceea care face aerul mai respirabil în potopul de tâmpenii tipărite ori netipărite care-or să ne înghită cu totul.

Enhanced by Zemanta