Românio, ce-ti mai place prostia!

oaieÎn România, oameni mai discriminaţi ca deştepţii nu există. Ne purtăm execrabil cu toţi cei puţin sau mai mult altfel, dar cu inteligenţa în exces avem o problemă specială. Cu cât eşti mai deştept, cu atât gradul tău de posibilitate de a te integra în societate scade. Cu cât îţi merge mintea mai bine, eşti mai competent la serviciu, străluceşti într-un anumit domeniu (indiferent că eşti mecanic sau astrofizician), ai un talent baban, ţinteşti spre performanţă, cu atât semenii tăi (unii şi de care depinzi) te vor trata mai mult ca pe-o ciumă şi mai puţin ca pe-un om.

Bunăoară astăzi, avocatul lui Gigi Becali a depus la instanţă o cerere plină de greşeli, în care se ruga pentru eliberarea clientului său. Gigi, o fi el cum o fi, dar bani are. Şi-un avocat bun (ori măcar unul care ştie să pună cratime) poate plăti. Dar nu, chiar atunci când e vorba de pielea lui, Gigi, ca mulţi români bravi, angajează un analfabet. Cu el se simte confortabil, lui îi poate da ordine bizare, în faţa lui poate străluci. Ce contează că e apărat prost? Ce contează că avocaţi sclipitori s-ar fi abonat cu drag la un proces ca cel al lui Becali? Gigi dă banul, Gigi face puşcăria.

Acum câţiva ani, Gândul a avut o iniţiativă admirabilă. A publicat poveşti despre olimpicii României. Nişte copii de vis, şansa şi mândria noastră. Pe naiba. Citeam înlemnită comentariile, 90% erau: “degeaba e deştept, ca e de fapt un şoarece de bibliotecă şi în afară de chimie n-o să fie în stare de nimic.” De ce mama focului să nu fie în stare? Să facă mici, să danseze Macarena? Ce mama mă-sii le lipsea? Asta când nu veneau cetăţeni care înjurau de-a dreptul subiecţii articolelor şi se arătau nemulţumiţi: “ce ne tot scoateţi ochii cu olimpicii ăştia?”Chiar, cum au îndrăznit? Îmi aduc aminte cu tandreţe de un inspector şcolar care mi-a sugerat după ce m-am calificat la internaţionala de filosofie să ajut un alt elev din lot în timpul probei. I-am zis că nu se poate asta, din multe motive evidente. Mi-a trântit-o franc în faţă: “Degeaba te duce capul, dacă nu eşti om.” Deci deşteptul, performantul, ăla care-şi vede de treabă în direcţia lui, dacă nu-i colaborativ cu metehnele celorlalţi e mai puţin om.

Ceea ce mă duce la ministrul culturii care explica sus şi tare că Ioan Holender, responsabil cu succesul Festivalului Enescu, e un tip cu care nu se poate lucra. La Opera din Viena au colaborat cu el până n-au mai putut, dar în ţărişoara noastră dacă vii cu standarde înalte se cheamă că nu eşti om de echipă. Ori de gaşcă, mă rog. Degeaba e Holender cel mai bun, asta e aşa, o chestie peste care treci cu vederea, că na, e imposibil.

Am recrutat la un moment dat nişte oameni pentru o instituţie românească. Unul dintre ei era sclipitor (şi-n CV şi-n realitate) şi pe el mi-a fost cel mai greu să-l plasez. Discuţiile erau: “de ce un tip ca el ar lucra cu noi?” (adică ştim că nu prea suntem grozavi, dar ne păstrăm media de IQ scăzută), “ce interese ascunse ar avea?”, “crezi că o să vrea să facă ce îi dăm de făcut?”. Răspunsurile erau evidente: ar lucra că vrea o leafă şi îl interesează jobul, n-are interese ascunse, deştepţii nu sunt un fel de Mr. Evil din cine ştie ce film de acţiune şi da, o să facă, deştepţii nu sunt o specie de bolnavi psihic care zic că vor să tricoteze şi după aia se răzgândesc şi încep brusc să croşeteze.

Când am votat ultima oară am jurat să nu mai aleg dobitoci. Caut pe listă până găsesc unul cu un IQ normal, mi se rupe de partid, un om cu care aş putea bea o bere şi purta o conversaţie fără să fac spume. Culmea, aceşti candidaţi existau pe liste, numai că nu-i votează nimeni. Pentru că la noi se votează pe principiul “e de-al nostru, e băiat bun, e comic, e om de treabă, e simpatic, a apărut la Măruţă şi a făcut pomană”. Nimic nu ne sperie mai tare la tv şi nimic nu ni se pare mai penibil, decât un tip care foloseşte cuvinte mai multe decât cele din fondul de bază al limbii române.

Sunt domenii, alea la care stăm cel mai prost, în care am legiferat deja împiedicarea accesului deştepţilor la slujbe. Medicii români cu studii în Vest şi cu rezidenţiat acolo nu se pot angaja în România. E drept, ei nu ştiu să trateze pacientul ca pe-o vită, să tolereze spitale murdare, să ia şpăgi şi altele de-astea necesare practicării meseriei în România. Dar mai presus de toate, fac o concurenţă neloială colegilor lor: sunt mai bine pregătiţi şi prin urmare, o sursă de stres permanentă, aşa, ca o piatră în pantof. E omeneşte şi româneşte posibil să te bucuri că un om s-a îmbogăţit, are copii frumoşi, se duce în vacanţe exotice, dar nu e posibil să te bucuri că e mai deştept ca tine.

Dar trierea ălora deştepţi şi la locul lor se face încă din fragedă pruncie. Dacă plodul e excepţional la desen, mama, tata, o mătuşă, o învăţătoare, cineva din lumea adulţilor îl va îndepărta de acel loc în care el ar putea deveni excepţional: “Ce-o să mănânce cu desenul? Mai bine să îl pui să înveţe engleză.”Chiar dacă micuţul calculează în cap înmulţiri cu sute, cineva amabil va spune că nu e normal, că poate trebuie pus să citească mai multe poveşti. E o spaimă cumplită de performanţă şi manifestările ei. Sor-mea mijlocie ştia să deseneze ca nimeni alta. Cai, porumbei, peisaje, icoane, ce vrei şi ce nu vrei. Eu şi cu aia mică mâzgâleam în mod infect pe o foaie şi ne duceam cu prostiile alea la şcoală. Noi două luam numai 10 la desen. Ea, câte un 8, hai un 9, pus cu scârbă de profesor. Era campanie de descurajare pe faţă, cu o răutate pe care nici nu ştii cum poţi să o sancţionezi. Acelaşi lucru îl păţea la muzică: eu eram solistă, ea nu era nici în cor. Eu acum scriu postul ăsta pe blog, ea se pregăteşte de nu-ş ce mare concurs de operă din Italia.

Sigur, aş putea face o carte de 400 de pagini cu exemple, mai ales că în şapte ani de firmă şi paişpe de televiziune, în România, am fost suficient de deşteaptă să mă prind că din când e mai precaut să fii mai prost. O treabă care ţine de instinctul de supravieţuire. Şi nasol e că imbecilii o pun foarte des şi uşor de câte o conjuraţie, vreme în care deştepţii îşi văd de treaba lor.

Enhanced by Zemanta