Jurnal indian aproape live (6)

 

photo(14)Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut, a unei călătorii pusă la cale de 1001 Adventures în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”.  Şi până la urmă, ce atâta modestie? Dacă vreţi în Kerala, aveţi aici programul turului din noiembrie 2013. E chiar mai frumos decât cel din martie 2012.

Citiţi şi episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4,  episodul 5.

La spitalul sătesc în Mararikulam

S-a făcut miezul nopţii, mâine gata, fugim înspre nord, la Aurangabad.

IMG_6998Am lălăit-o toţi, 11 oameni, toată ziua, pe plajă, pe lângă plajă, pe la templul hindus din Mararikulam. Nimeni n-avea poftă să plece, Kerala a fost toată, numai o dezmierdare şi-un alint.

Am coborât pe întuneric treptele de la recepţie şi am auzit clar şi răspicat un sunet care venea dinspre propriul meu picior stâng. Am strigat au, o durere insuportabilă s-a instalat în corpul meu, apoi un fel de euforie tâmpă. Prietena mea, Sorana Badea, făcuse ochii mari (nici nu ştiţi ce ochi mari are deja) şi se uita la glezna care începuse să se umfle. Un mic butoiaş, asta aveam pe picior. Băieţii de la recepţie au năvălit la locul faptei, au adus un scaun pe care m-am aşezat. Mi-era din ce în ce mai cald, auzeam pe deasupra “call the Ayurveda doctor”, băieţi de la bucătărie au venit să se mire de piciorul care se tot umfla. Vai, e 12 noaptea, noi zburăm la 6 dimineaţa, vai, vai. M-a apucat râsul, indienii se holbau la mine ca la un extraterestru, erau gătiţi pentru urlete şi ţipete şi consolări. A venit doctorul Ayurveda, o ea, căzută din pat proaspăt care a scos un ooooooo plin de îţelesuri şi a decis că trebuie să merg la spital. Sorana a fugit după genţi în bungalow şi s-a întors cu Flori Grigoraş cu tot, care admira stelele pe prispă şi n-a răbdat să nu ne ajute.

Eu hotărâsem să râd. Să nu mă opresc. Să mă prefac că nu mă doare nimic. Să nu mă uit la picior. Să zâmbesc doctorului Ayurveda. Să îi spun băiatului de la recepţie să pună o lumină în dreptul scărilor pentru că românii nu văd pe întuneric. Să cânt un cântecel ca să-mi iau mintea de la accident. Să am răbdare până vine maşina care mă duce la spital. Un spital indian de ţară.

S-a dus repede vestea în satul nostru de vacanţă. Publicul creştea, aaaa-urile se lungeau, Raul Gabor, bun şi săritor cum e, a venit să ne ajute. Instructaj cu personalul: scaunul cu rotile se ţine aşa. Îl întoarceţi pe rampă. Tragi aşa, împingi aşa, detalii aiuritoare, de om trăit în Germania, în noaptea caldă.

photoAjungem. E un spital privat, pe Flori o ia cu ameţeală când vede asemănarea evidentă cu spitalele noastre de provincie, eu râd în continuare, două fetişcane de 16 ani, surori ucenice, mă iau de mână, mă mângâie. Sunt dulci ca mierea şi zglobii, stăpânele stabilimentului catolic pe timp de noapte.

photo(12)La fiecare colţ, pe fiecare culuoar, în fiecare ungher e câte o statuie de-a Fecioarei, ori mai bine, câte un sfânt Sebastian străpuns de săgeţi. Sunt asigurată că medicul e pe drum şi condusă la radiografie. O maică bătrână mă aşează la aparatul vechi, ca ăla din spitalul de la Târgu Neamţ. Nimeni nu poartă protecţie, asistentele adolescente rămân lângă mine în timpul operaţiunii, mă consolează.

photo(5)Cu radiografiile făcute, mergem spre cabinetul medicului. Un tinerel învelit cu o bucată de pânză portocalie şi plin de răni pe mâini, cu casca de motocicletă pe birou, analizează pozele. Totul e bine, piciorul nu e rupt, poate ligamentele, nu poţi să-l pui în pământ, iei pastilele astea, nu fă aia şi aia şi aia. Fetele mă ung cu nişte şmacuri, mă bandajează repede, primesc nişte pliculeţe cu medicamente, pe unul scrie, poetic, sunset lake color. Hapurile au, într-adevăr, o culoare portocaliu-sângerie greu de descris altfel. Se face nota pentru toate procedurile medicale- 8 dolari. Plecăm fericite, scaunul cu rotile, eu, Sorana şi Flori. Încă râd. Ajungem în căsuţa noastră frumoasă, acoperită cu stuf şi desfacem o bere pe care o împărţim. S-a sfârşit cu bine, pe cât posibil.

Îmi dau seama, în seara aia, pe durere, că niciodată n-am fost mângâiată de personalul vreunui spital. Nici nu mi s-a vorbit atât de frumos şi cu atâta compasiune. Nimeni n-a făcut glume şi nimeni n-a împărţit ordine pe un ton superior. Îmi dau seama că spitalul din Mararikulam era mai amărât decât cel din Târgu Neamţul meu natal, numai că primul era inundat de o blândeţe ireală. Îmi dau seama că indienii m-au trimis cu kitul complet de vindecare la mine, spre deosebire de spitalele noastre, de unde ieşi cu o hârtie în mână. Îmi dau seama că civilizaţia e întâi despre oameni, nu despre cărămizi şi aparatură ultra-modernă.

IMG_7178La 5 dimineaţa plecăm spre aeroport. Voi fi pentru prima oară un călător cu mobilitate redusă. Şi bunătatea, generozitatea şi solidaritatea umană pe care le voi vedea în zilele următoare sunt daruri care au compensat în exces nişte ligamente rupte.

 

Enhanced by Zemanta