Toamna trecută mâncam calamari pe malul Bosforului cu un director de comunicare de la un mare spital din Istanbul. Din istorioară în istorioară am ajuns la Erdogan şi islamizare şi la schimbările pe care vrea să le impună oamenilor. A râs şi mi-a zis: “Tu chiar crezi că Istanbulul o să îl lase să facă ce vrea?” După masă am luat-o pe malul mării, am trecut prin bogatul Bebek şi prin Ortakoy şi prin Kadikoy. Era sâmbătă, trecut de miezul nopţii şi mergeam cu doi kilometri la oră, drumul era blocat de petrecăreţii care se întorceau în cartiere. Pe străzi, plin de tineri intrând şi ieşind din baruri şi cluburi, cu veselie şi cu un fel de a fi cu nimic diferit de Amsterdam, de pildă. Am citit zilele astea declaraţia unui politolog turc care spunea că dacă Erdogan îşi închipuie că va conduce Istanbulul de la Ankara, cu o mână de oameni, după capul lui, se înşală amarnic.

Oraşul e acum în flăcări. Istoria asta importantă se întâmplă taman în mijlocul unei campanii pe care o am cu Paravion, cei mai buni vânzători de bilete de avion on-line din România, în care vă îndemnam să mergeţi la Istanbul. Încercam să vă spun poveşti despre locul ăsta uimitor de care eu nu mă mai satur, din 2005, primăvara, când am ajuns prima dată acolo. Sigur, totul ne încurcă puţin planurile, dar eu mă bucur că Istanbulul se apără. Aşa ştiu că va rămâne un oraş magnific.

Şi nu e despre construcţia unui mall. E despre un stil de viaţă pe care turcii şi l-au asumat acum multă vreme, cu privirea îndreptată spre Occident, cu raki şi vin, cu distracţii nocturne, muzică mişto, filme, mari scriitori, artă. Prima oară când am fost în Taksim, acum loc de ciocniri sângeroase cu poliţia, am admirat tinerii îmbrăcaţi extravagant, care umpleau micile galerii de artă ori cluburi underground pitite printre străduţe. Ultima oară când am fost, m-am speriat de numărul mare de fete cu basma care intrau în liceele din Beşiktaş. Ataturk, părintele şi modernizatorul Turciei, stabilise că cine vrea şcoală dă basmaua jos. Poate că şi ăsta e un abuz, dar unul necesar pentru o societate sănătoasă.

Am văzut poliţia turcă în acţiune la un meci Galatasaray-Fenerbahce. Milioane de oameni erau pe străzi, învârtindu-se haotic. Totuşi, nimeni nu îndrăznea să se apropie la mai mult de trei metri de cordoanele de poliţie. De ce? am întrebat naivă pe un vânzător de ceai. N-a înţeles omul ce nu înţeleg, mai ales că poliţiştii arătau înarmaţi ca pentru un mare război.

Sigur, dacă sunteţi zilele astea turişti în Istanbul, poliţia n-o să vă ia la bătaie, nici manifestanţii. Ca în orice ţară care trăieşte din business-ul ăsta, străinii sunt protejaţi, iar zonele lor predilecte, ocolite de conflicte. Mi s-a întâmplat să fiu în oraş când a fost o manifestaţie (de această dată pro-Erdogan) de 1 milion de oameni. Am aflat de ea de la ştiri, deşi am flendurit-o prin tot felul de cartiere toată ziua. În marele oraş, tot timpul, se mută câte 1000 de oameni dintr-o parte într-alta, e greu să te prinzi unde şi ce or să facă. Acum, epicentrul protestelor e în Beşiktaş, un cartier încântător, destul de departe de centrul oraşului.

Mă bucur că Istanbulul se apără. Mă bucur că Suleyman însuşi, vedeta tv, a ieşit în stradă, mă bucur că deşi au creştere economică, libertatea e încă importantă. Mă bucur că în stradă sunt bogaţii Turciei, nu săracii, că sunt cei educaţi, nu cei analfabeţi. Ei au mai multe şanse de a câştiga micul război.

Sper să se termine repede, dar nu înainte ca Istanbulul să-l facă pe Erdogan să-şi înghită toate prostiile spuse şi comise.