Am inaugurat, pe blog, o serie de poveşti de pe aeroporturi şi din avioane. Vă rog frumos să mi le trimiteţi şi pe-ale voastre, le voi edita şi publica în articole separate. Autorul textului de azi este Patricia Mihail, redactor la Dilema Veche şi colaborator la Forbes România.

Primul meu zbor

sau cum m-am pierdut în Amsterdam şi m-am regăsit în Newcastle

Nu dormisem de 42 de ore. Era 1 noaptea, într-un sfârşit de ianuarie îngheţat, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei, obosită frântă şi înfricoşată, plângând cu sughiţuri, înconjurată de bagaje, valize, haine, pantofi, conserve de peşte şi tuburi de pastă de dinţi, cu tata uitându-se neputincios la mine şi mama încercând să mă liniştească. „Dacă nu vrei să pleci, nu mai pleci”, mi-a zis, iar în momentul imediat următor gândul ăsta mi s-a înfipt în creier. Cum adică să nu mai plec? Visasem să ajung în Marea Britanie de când aveam 6 ani şi începusem să-nvăţ engleză. Mai insuportabil decât orice teamă – de zborul cu avionul, de ţara îndepărtată unde aveam să-mi petrec următoarele şase luni, de necunoscut – nu era decât gândul că nu aş mai pleca. „Ba vreau”, i-am răspuns printre lacrimi, arătând apoi spre canapeaua plină de haine: „da’ vreau să-mi pui şi puloverul ăla…”

***

Când am aflat că obţinusem o bursă Erasmus în Marea Britanie, aveam 20 ani şi nu mai trecusem graniţa, nici cu maşina sau cu trenul, nici călare, nici pe jos – vorba basmului, şi cu atât mai puţin în zbor. Iar acum mă pregăteam să schimb două avioane şi să tranzitez trei aeroporturi, în drumul meu spre Newcastle – un oraş studenţesc minunat, aflat în nordul Angliei. Vorbisem cu prieteni şi colegi care mai zburaseră, dar mai rău făcusem. Aveam acum în cap fel şi fel de poveşti, cu bagaje rătăcite, pasageri irascibili, piloţi care te bruschează la aterizare, turbulenţe, urechi care pot face poc, atacuri de panică şi câte alte grozăvii. Dar le alungam pe toate, una câte una. Îmi cumpărasem bilet cu şase luni înainte de plecare. Verificasem track record-ul KLM, compania cu care urma să zbor, şi totul era în regulă. La 6 a.m. plecam din Bucureşti, aveam o singură escală, de aproximativ o oră, în Amsterdam, iar la 9 a.m. (ora englezească) aterizam în Newcastle. Simplu ca bună ziua.

***

Am plecat de-acasă la 3 dimineaţa, cu mama şi tata care cred că erau, de fapt, încă mai emoţionaţi decât mine. La 6 terminasem cu îmbrăţişat şi luat la revedere, check-in, obţinut boarding pass, trecut de control de securitate, mers prin „burduful” care m-a dus la avion şi identificat locul. Şi-aşa a început aşteptarea. Abia după încă o oră, avionul s-a pus în mişcare. Cu ochii aţintiţi la însoţitoarele de bord, am rememorat de câteva ori procedurile de urmat „în caz de…” Nu aveam ceas, iar telefonul îl oprisem, astfel că mi s-a părut că am zburat la nesfârşit. E drept, am făcut eu filologie, dar un calcul simplu mi-a arătat că ora pierdută înainte de decolare cu ora pe care o aveam pentru a schimba avioanele egal panică. Când am coborât din avion, într-o încercare disperată de a prinde, totuşi, legătura (nu ştiu de ce îmi închipuiam că-i ca-n Gara de Nord, când prinzi trenul din mers), am ţâşnit trăgând după mine micul troller roşu pentru care bătusem jumătate de Bucureşti cu mama. Cu inima-n palmă, am ajuns la controlul de securitate (încă unul?!?) de pe Aeroportul Schiphol, explicându-le că eu… avionul… întârziere… trebuie să urc. Una dintre tipe s-a uitat strâmb la mine şi mi-a aruncat bolovanul în cap: „Ne pare rău, avionul a decolat deja”.

***

După asta, problemele au început să-mi apară una câte una: cu ce ajung eu acum în Newcastle?, oare bagajul meu de cală unde e?, cum îi anunţ cei de la „Meet & Greet” de la universitate – oamenii cu care stabilisem că mă întâlnesc în aeroport, să mă ducă în campusul studenţesc – că am pierdut conexiunea? Etc. Etc.

M-am dus pleoştită la biroul de informaţii, unde le-am explicat dintr-o suflare ce-am păţit. În mai puţin de un minut, primisem un nou boarding pass, pentru următorul zbor spre Newcastle. Acum nu mai aveam de aşteptat decât încă patru ore… Mi-am luat un melc cu stafide şi o ciocolată caldă şi mi-am găsit un loc confortabil pe unul dintre fotolii, de unde vedeam cum vin şi pleacă avioanele. Important e că, până la urmă, s-a rezolvat, nu?

***

Eram din nou în avion, lipită de hublou. Zborul dura cam o oră, deci nu mai aveam mult şi ajungeam. Înconjurată de alb, mai că aş fi zis că nici nu existam. Doar aripa dreaptă a avionului tăind cerul îmi amintea, mereu, unde mă aflu. Şi când eram eu cuprinsă de poezie şi visare, se aude vocea pilotului: „Ladies and gentlemen, we’ve been flying over Newcastle for almost half an hour more than the given time, but due to heavy snow it is impossible for us to land. Therefore, we’ll be landing in Durh… airport. We are terribly sorry for the inconvenience and we thank you for flying with KLM Royal Dutch Airlines..” Staţi, cum?!? O să aterizăm unde?!? Păi… şi bagajele? Şi oamenii de la „Meet & Greet”? Şi Newcastle?

Am coborât în Durham (nume pe care l-am aflat abia după ce m-am uitat pe semnele din aeroport), unde ploua mărunt şi aşezat. Plouată şi la propriu şi la figurat, i-am întins paşaportul britanicului roşcat de la vamă, care ne verifica actele cu aerul unui om care face chirurgie pe creier. După care m-am aşezat pe un scaun din mica sală de aşteptare. Între timp îmi recuperasem şi bagajul de cală, deci măcar aveam toate lucrurile cu mine. După încă o oră de aşteptat, a venit şi autocarul care urma să ne ducă, totuşi, la aeroportul din Newcastle. M-am aşezat lângă o doamnă între două vârste, de la care am aflat trei lucruri: 1) că locuieşte în cartierul Jesmond din Newcastle, 2) că dacă vreau să mă-nţeleg cu oamenii de pe-acolo, aş face bine să las engleza londoneză deoparte şi să pun mâna pe un ghid de conversaţie cu Geordies, 3) că, în ciuda tuturor stereotipurilor pe care le purtăm cu dezinvoltură în noi, britanicii (sau măcar o bună parte dintre ei) sunt amabili, prietenoşi, vorbăreţi, dornici să te ajute (da, aţi citit bine), fapt ce mi s-a confirmat de nenumărate ori în cele şase luni petrecute acolo.

Era deja 6 p.m. când am văzut semnul luminos cu „Newcastle International Airport” (v-am spus cumva că trebuia să ajung la 9 a.m.?). Afară nu mai ningea (unde naiba era zăpada aia abundentă despre care ne ziseseră?), iar eu mă plimbam prin aeroport cu doamna cea drăguţă, care se oferise să mă iniţieze în tainele mersului cu metroul, dacă nu mă mai aştepta nimeni. Apoi, un moment demn de „surprize-surprize”: întâlnirea emoţionantă dintre mine – student Erasmus îndelung aşteptat – şi ea – tânăra studentă asiatică de la Meet & Greet, care… mă aşteptase.

***

Am ajuns în campus când era deja beznă şi am fost prima care s-a cazat din apartamentul nostru. Mă uitam la camerele goale şi parcă nimic nu era aievea. Am dormit (deşi cred că „picat” ar fi un cuvânt mai potrivit) de la 10 p.m. până la 11 a.m. a doua zi, în camera nouă, cu bagajele nedesfăcute, cu plapuma trasă pe ochi, cu mintea goală şi cu sufletul plin, cu gândul la caşcavalul feliat pus de mama în valizăm printre pantofi cu toc şi pulovere, dar şi la bunicu’ (care mi-ar fi pus 20 kg doar cu hrană) şi la toţi cei pe care-i lăsasem acasă.

Începutul experienţei Erasmus era promiţător. Nu exista nici un semn că mă voi plictisi.

Săptămâna trecută, revista Dilema Veche a avut un dosar despre avioane şi aeroporturi. Despre zboruri şi aşteptări înalte, despre vraja de-a fi deasupra norilor, despre anxietatea de-a fi în aeroporturi şi multe altele de felul ăsta. Vă îndemn să vă faceţi abonament pe site. Am scris şi eu un text acolo, iar Dilema e revista mea de suflet din România, aceea care face aerul mai respirabil în potopul de tâmpenii tipărite ori netipărite care-or să ne înghită cu totul.