Christu uyirthezhunnettu! Hristos a Înviat!

Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut, a unei călătorii pusă la cale de 1001 Adventures în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”.  Şi până la urmă, ce atâta modestie? Dacă vreţi în Kerala, aveţi aici programul turului din noiembrie 2013. E chiar mai frumos decât cel din martie 2012.

Citiţi şi episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4.

Autocarul încetineşte zdravăn, pe şosea e o grozavă buluceală de oameni, camioane şi vaci. Multe vaci. Câte n-am mai văzut până acum şi câte n-o să mai văd, albe şi negre, cu coarnele lungi şi pictate. “Opreşte, opreşte”, strigăm către veşnicul zâmbitor Sajeev. Mergem cu grijă înspre târgul de vite şi căscăm gurile, râdem şi facem poze. “Vreau şi eu una cu vacile tricolor, uite, acolo au buline!”Adrenalină grozavă, tot timpul ai impresia că ceva sau cineva o să dea peste tine.

“Voi mâncaţi carne de vită, Sajeev?” “E bună, mâncăm, noi nu suntem ca cei din nord, acolo dacă te prind că omori o vacă te omoară ei pe tine”. Indianul mustăceşte la vederea noastră, ţopăitori şi veseli, în apropierea bivolilor de apă buni de tras la jug, buni în farfurie. Mergem spre Oceanul Indian, asta e ultima oprire în praf, căldură şi agitaţie.

Mararikulam e un sat, satul iazurilor. Iată, de pildă, fix în spatele recepţiei resortului este un iaz plin de vegetaţie. Pe lângă el, o cărare pietruită duce într-o grădină tropicală, toată numai flori şi copaci cu flori şi iar flori şi nişte căpriţe simpatice, legate la păscut.

Printre arbori sunt presărate căsuţe acoperite cu stuf. “Centrul de Ayurveda e la dreapta, barul la stânga, magazinul în faţă, centrul de yoga e pe plajă, crescătoria de fluturi pitită între eucalipţi, bibliotecă, restaurant, piscină etc” recită grăbită recepţionera. În cameră, cearşafurile sunt presărate cu petale de flori, baia e sub şopron, afară, un banan creşte în mijlocul ei, pietre şi marmură şi un fel de lux neostentativ, cu creier.

Plutesc. Îmi place prispa casei. Îmi place plaja. Îmi plac valurile mari ale Oceanului Indian. Căldura. Hamacurile atârnate între cocotieri.

Îmi place Mararikulam, sătucul cu 15 mii de locuitori. În fundal se aude non-stop o litanie. Liniştitor. Presupun, primele două ore, c-au pus-o în buclă să ne calmeze. Meditez. După încă două ore mă gândesc, dată fiind unduirea vocilor, că templul hindus din apropiere e vinovat de fondul sonor. După alte 10 ore, când adorm chinuită cu mintea conectată la aceeaşi şi aceeaşi melodie, îmi propun ca dimineaţă să rezolv problema la recepţie. “Ieri a fost Vinerea Mare, mam, plângem moartea lui Iisus. Ştiţi?” Aşadar, era Prohodul, nimic mai mult, vine Paştele catolic, iar satul ăsta e mai mult creştin decât hindus. Ne adunăm, o gaşcă de fete şi cu un ghid de la hotel le facem o vizită vecinilor.

Trecem prin curţi, traversăm podeţe, admirăm tăpşanul perforat de iazuri, din loc în loc. Facem conversaţie şi aflăm că suntem bineveniţi diseară, la biserică. “Ouă roşii aveţi?”

Gazda se uită la mine cu ochii mari, nu pricepe, găinile ei fac ouă albe. “Miel, mâncaţi?” Nu neapărat, dar fiecare familie va avea pe masă un curry zemos, cu carne scăldată în unt şi prăjituri cu mango. E sezon, fructele sunt neînchipuit de parfumate la vremea asta.

Nopţile în Mararikulam sunt negre. Cele mai negre din câte ştiu eu. Prin grădină, paznici înarmaţi cu nişte beţe lungi, bat prin iarbă cu ele şi aprind o lanternă să conducă oaspeţii care rătăcesc noaptea prin resort. “Pentru şerpi”, râd eu către un domn mustăcios cu o burtă ca a lui Buddha cel vesel. “Nuuuuu”, urlă omul izbind mai abitir băţul prin iarbă. “De unde sunteţi, mam?” “România”. “Aveţi urşi în România. V-aţi întâlnit vreodată cu urşii?” Îi spun că nu, că urşii nu stau la conversaţii cu turiştii. “Aşa sunt animalele sălbatice”, meditează omul în vreme ce ajungem la recepţie.

Biserica satului e la doi paşi de resort, e 11 noaptea şi înauntru nu mai e pic de loc, oamenii stau pe nisip, în faţă. Atâta culoare în costume şi veselie în muzică am văzut numai în filmele de la Bollywood.

Prunci frumoşi sunt întinşi pe jos şi picotesc, cei mai mari se culcuşesc în braţele părinţilor. Încerc să ajung cât mai aproape de uşa bisericii, credincioşii mă ajută, unii îmi fac loc lângă ei.

Mă pun pe jos, cu picioarele încrucişate, aşa se stă, după ce îmi lepăd sandalele pe trepte. Gata, sus toată lumea. E aproape miezul nopţii, Iisus stă să Învie.

Îmi sare inima din piept. Curtea e cuprinsă de artificii, iar de lângă altar, după efecte sonore demne de un thriller şi după un nor de fum, dintr-un bolovan uriaş de carton gri, iese o marionetă cu chipul lui Iisus.

Se cântă entuziast, Iezu Christu se aude din când în când, oamenii sunt fericiţi, copiii s-au trezit şi se zgâiesc şi ei, zdrăngănind din brăţările cu clopoţei pe care le au la picioare. E o noapte nespus de caldă, mă simt la capătul pământului şi cumva acasă, muzica îşi reia ritmul molcom şi oamenii se pun din nou pe jos. Sutem uşori şi plutim peste satul ăsta din sudul Indiei, până consumăm minunea tocmai întâmplată.

Bonus, momentul video al Învierii.