Nimic nu mă sperie mai mult la propriul meu popor decât starea toaletelor. Cantitatea de jeg, mizerie voluntară şi involuntară, veşnica lor stare precară de la folosirea incorectă sau incompletă a instalaţiilor, uneori arhitectura lor care te lasă perplex sau aproximativa lor stare de funcţionare. Asta spune despre noi cât de agresivi suntem în spaţiul public, cât de lipsiţi de pudoare şi de educaţie, ce igienă deplorabilă posedăm. Dar nu numai.

Toaleta studenţească. Prima oară când am avut un atac de panică în toată regula a fost atunci când am intrat în toaleta fetelor din complexul studenţesc Leu. Tinerele femei care locuiau acolo aveau o relaţie bizară cu propriul trup şi mai ales, o ură fără seamăn pentru locuirea împreună. Se vedea nu numai toată mizeria (fizică) umană posibilă, ci şi dorinţa neascunsă ca ceilalţi să fie atât de scârbiţi de ea încât să o ia la fugă. Eu am rezistat vreo două luni în acest iad al dejecţiilor şi am cedat. Ţin minte cât de mult mă tulbura vederea colegelor mele de cămin, frumos îmbrăcate, coafate, machiate, care ieşeau în oraş seara, ştiind cum rămânea baia în urma lor. Am exeprimentat băi comune, mai apoi, în hoteluri de tineret din Franţa şi Italia, unde toate erau la locul lor, unde gândul celui care se folosea de spaţiu era îndreptat spre cei care vor intra acolo mai apoi. Asta le făcea nişte locuri igienice şi deschise, în care oamenii schimbau o vorbă bună când se spălau pe dinţi sau împărţeau un zâmbet, fără ruşinea şi vinovăţia propriei murdării.

Toaleta de companie. Am parcurs un drum lung şi anevoios spre civilizare şi mare parte din reformă au făcut-o companiile străine care au implementat săpunul şi hârtia igienică. În 2001 am lucrat vreo câteva zile la Madrid, într-un zgârie-nori, la compania regretatului Valeriu Lazarov. Birourile erau spectaculoase, vederea de la etajul 30 şi ceva, de asemenea. Toaletele erau de vis, cu dezinfectant, măşti de unică folosinţă, prosoape, săpun parfumat, chiuvete pătrate, muzică în surdină şi în general, o atmosferă calmă şi plăcută. Te simţeai, cum să vă spun, demn şi om, folosind facilităţile amintite. După ceva vreme, am început să lucrez într-o companie românească. De fiecare dată când intram în baia (pe care o foloseau şi doamne director, de-alea cu funcţii importante), mă ardeau obrajii de umilinţă. Umblam cu dezinfectant la mine, trebuia să nu uit să-mi iau hârtia igienică din birou, de asemenea şi săpun. Veşnic era un bec stricat, iar instalaţiile nu fuseseră schimbate de decenii. Am simţit tot timpul că acea companie mă urăşte. Am simţit că nu-i pasă de demnitatea mea, că nu-i pasă nici de demnitatea ei. N-am putut niciodată să am încredere în forţa ei financiară (eram convinsă că e o treabă şubredă) pentru că cineva prosper şi-ar permite hârtie igienică pentru angajaţi.

Toaleta de restaurant. Am mers ani de zile la un restaurant numit Xanadu pentru că ştiam că are o toaletă absolut lună. În România dai cu banul la treaba asta şi nimic nu e mai bizar decât să mănânci o masă bună şi apoi să-ţi dai seama că a fost un jeg şi că există risc de holeră, când îi vezi toaletele dezastru. La Xanadu, pe perete, era un afiş care îşi instruia politicos clienţii cum să folosească toaleta. Cu această precauţie luată, lucrurile rămâneau în nişte standarde normale de igienă. La capitolul ăsta mă umplu de greaţă toaletele care au un design şic, câte o canapea la intrare şi o vază cu flori şi care sunt culmea nenorocirii înauntru. Mai rău decât noi stau, trebuie să recunosc, restaurantele vietnameze de stradă, unde mănânci ciucit şi plăteşti 5 lei o masă. În rest, greu de făcut comparaţii cu alţii.

Toaleta din parc. Duminică, în Herăstrău, toaleta ecologică (una singură era deschisă din cinci) m-a adus la lacrimi. Dacă îţi asumi ieşirea în spaţiul public românesc, trebuie să îţi asumi şi pedeapsa. Trebuie să-ţi aminteşti veşnic, că nimic nu ţi se cuvine. Am băut gin tonic la terasa Baraka, scaunele erau comode, muzica era mişto. Parcul e îngrijit, oamenii au biciclete cool şi mine mulţumite. Aproape ai crede că eşti într-o lume normală, până când, fatalitate, trebuie să foloseşti un WC ecologic. Proporţiile dezastrului sunt atât de mari încât poţi fi împins la comportament antisocial. Îţi vine, mă scuzaţi, să te duci mai bine după un copac. Ceea ce te face să fii nesimţit întocmai ca administratorii acestor spaţii publice, la fel de scroafă ca primarii noştri şi bineînţeles, unit în neruşinare cu ei. Îmi amintesc cum în Nepal, şoferul se chinuia să mă convingă să mă duc în pădure, iar eu i-am hotărât să oprească într-o parcare cu toaletă publică. N-am putut nici să intru în baraca cu pricina, deşi pot să vă jur că era cu mult mai curată decât ce-avem noi în Herăstrău.

Toaleta din locuri unde ajung turişti. Dacă nu lipseşte, mai bine ar lipsi pentru că îi lipsesc toate. După ce ajungi la catharsis în vreo incredibilă mănăstire moldovenească, vrei, nu vrei, ajungi să te dezmeticeşti luând o porţie de jeg omenesc. Apa curentă e un lux, instalaţiile sunt prost făcute, veşnic o ţeavă curge şi o chiuvetă e spartă, uşile nu se închid şi dacă se închid nu se mai deschid. În Finlanda, la capătul a patru ore de trekking, am ajuns la o biserică de lemn. Eram în mijlocul pădurii şi spre şocul meu absolut, lângă biserică, era o toaletă. Una de lemn, ca aceea de la noi de la ţară. Înauntru era lună, cu un coş de lemn se punea rumeguş în gaura făcută în pământ. Exista hârtie igienică şi dezinfectant de mâini. Un afiş în engleză te îndemna să umpli coşul cu rumeguş dintr-un sac, pentru ca cel care vine după tine să se simtă confortabil. De asemenea, erai rugat să laşi hârtie dacă ai ori şerveţele. Nu numai toaleta era întreţinută de cei care treceau pe-acolo, ci şi curăţenia din biserică, unde erai rugat să dai cu mătura ori să ştergi praful dacă ţi se pare că e murdar. Sigur, asta e Finlanda, în România e imposibil să faci trei oameni să se asocieze şi să tragă în aceeaşi direcţie pentru că toţi trei se gândesc prioritar cum să-i exploateze pe ceilalţi şi concomitent cu cum să nu fie ei cumva exploataţi. Ori ca să întreţii o toaletă publică prin concursul celor care o folosesc, îţi trebuie skilluri serioase de muncă în echipă şi o înaltă conştiinţă socială.

Toaleta din hoteluri, pensiuni, locuri de cazare. Rar am văzut unele mai anapoda decât în România. Vase de WC lipite de chiuvetă, căzi de duş din care ieşi în vasul de WC, obiecte decorative inedite- nelipsitele găleţi de plastic. Oglinzile sunt puse să nu te vezi în ele, dâra galben-rugină e obligatorie, o scorojeală cât de mică trebuie să existe. Camerele elegante sunt compromise de tristeţea unor băi prost proiectate şi aranjate, vopsite în roz ori albastru. Acum câţiva ani am fost la Mamaia şi mirosul de canal era o constantă la etajul 7, în camera de hotel a unor prieteni. Nu vreau să ştiu cum era la parter. Şi nici de ce. Dar ştiu că baia românească rămâne locul ăla încărcat de ruşine şi infect, nimic mai mult. În momentul de faţă, marile hoteluri ale lumii au băi mai frumoase aproape decât camerele. În Kerala am stat într-un resort cu case, iar baia era pe jumătate afară, sub un şopron. Puteai intra pe o poartă direct în ea, ca să nu cari nisip prin dormitor, iar lângă duş era un banan. Flori de frangipani ajungeau din grădină pe gresia băii în fiecare dimineaţă. De vis.

Notă: în imagine este o toaletă din Japonia. Aşa sunt aproape toate, cu funcţii de încălzire ale scaunului, cu acţionare automată a lui etc.