Avioane, aeroporturi (4)

bagajAm inaugurat, pe blog, o serie de poveşti de pe aeroporturi şi din avioane. Vă rog frumos să mi le trimiteţi şi pe-ale voastre, le voi edita şi publica în articole separate. Autorul textului de azi este Simona Maria Mincă.

100 de kilograme plus un ac de păr tibetan

Îmi amintesc cum abia am reuşit să urnesc bagajul până la Aeroportul Internaţional din Shanghai. Cu o seară înainte, colega mea de cameră se aşezase pe capac ca să îl pot închide. 100 de kilograme. Atât arăta cântarul. 100 de kilograme de cărţi, DVD-uri cu filme, concerte, cărţi, CD-uri, suveniruri, cărţi, haine, cărţi. Nu mai zic de farduri şi alte nimicuri ca să par femeie serioasă. Zburam mai întâi la Beijing, aşa că mi-am plătit bodogănind taxa pentru surplus de bagaj până acolo. După câteva zile plecam spre România, cu tot cu cele 100 de kilograme de valiză.

Ştiam că povestea de dragoste dintre Tarom şi China se terminase şi eram conştientă că nu voi scăpa ieftin cu taxa pentru acel cufăr-dulap, atât de preţios pentru mine. Nu voiam să renunţ la nimic, la niciuna din comorile strânse timp de un an, cât am stat în Shanghai şi am studiat limba chineză. Văzusem prea multe minunăţii şi copilul din mine şi-a dorit să ia cât mai multe din ele. Aveam şi bani pentru operaţiunea asta complicată. Nu vă imaginaţi că aruncam cu ei ca la orchestra de lăutari de la te miri ce nuntă, mai ales că erau agoniseala mea din lecţii de engleză cu micuţii chinezi. Numai eu ştiu de câte ori s-a răcit gura mea explicând că „five”se pronunţă „faiv”, nu „fai” “eight” – “eit”, nu “eitaa” şi tot aşa. Dacă n-aţi încercat să fiţi profesor, nu aruncaţi cu piatra. Mi-am iubit elevii, pe toţi, şi m-am bucurat de fiecare curs de limba engleză predat. Mai ales că banii care au ieşit din trebuşoara asta faină urmau să îmi asigure transportul pentru valiza mea uriaşă.

A venit şi ziua lungului drum spre casă. Îmi îndrept puţin spatele chiar acum, amintindu-mi cum luasem forma scaunului în nenumăratele ore de zbor până la Paris. La aeroportul Beijing, forfotă mare, agitaţie, nebunie. Mă duc cu câţiva colegi la ghişeul Air France şi aşteptăm cuminţi să facem check-in-ul. Calcule, pronosticuri, oare pot să trimit valiza la cală şi să scap de plata surplusului de kilograme? Îmi pregătisem o mină tristă în acest sens, chiar o mică piesă de teatru. Aburc împreună cu tipul de la ghişeu valiza pe cântar, el face ochii mari şi mă anunţă sec cât am de plată. Ochii mei erau şi mai mari, aşa că am decis să încep reprezentaţia. M-am codit, dar trebuia să o fac, aşa că am început să îi cânt balada studentului român, fără bani, cu viaţa grea, cheltuieli multe, am băgat şi ceva cu “mama/tata bolnav”şi “sora/ fratele  de acasă, încă o gură de hrănit”. Pentru mai multă impresie m-a secondat Andreea, colega de cameră care se urcase pe valiză. Degeaba. Tipul era de neclintit şi ne spunea mereu aceeaşi frază: ori plătiţi, ori reduceţi greutatea bagajelor. Da, nene, mersi, ştiam şi eu asta!

Am bocit, plâns, m-am smiorcăit. Nici un efect. Cum aveam un public numeros din oameni care aşteptau după mine, am tras valizele pe dreapta şi eu şi Andreea si alţi studenţi şi am început să scotocim, să punem în balanţă, ce rămâne în aeroport, ce luăm cu noi. Am căpătat nişte sacoşe şi am îndesat cu sufletul rupt sute de nimicuri (nu cărţi) şi cu o valiză de doar câteva zeci de kilograme m-am dus la ghişeu şi am plătit excesul.  Apoi am sunat pe cineva de la Ambasada României  care a fost atât de bun încât să vină să ne ia lucruşoarele. Buddha a lucrat în favoarea mea pentru că mi-am recuperat mai târziu toate acele comori, graţie unor oameni minunaţi.

Drumul a fost un coşmar,  11 ore de zbor. N-a prea funcţionat feng shui-ul. La Paris, altă poveste. În toată zăpăceala scotocitului prin valiză de la Beijing, am îndesat în bagajul de mână ce şi cum am apucat. Prin urmare, când am băgat la scanat geanta, s-a constat că nu aveam doar chiloţi cu puf roz (cadou pentru o prietenă, trebuie să menţionez), ci şi  ustensile pentru manichiură şi un ac de păr din Tibet primit  în dar de la o prietenă chinezoaică. Tipul de la security m-a privit foarte sobru şi m-a mustrat: “Vă aflaţi într-un aeroport. Nu ştiţi că nu aveţi voie cu obiecte contondente în aeronavă?” Ba da ştiu, dar tu nu ştii saga valizei mele de 100 de kg din Beijing.” Eram obosită, foarte obosită şi de la drum şi mai ales de la povestea  cu bagajul meu cel foarte greu. M-am uitat în coşul de plastic unde deşertasem geanta şi am văzut acel ac tibetan, prea frumos şi prea preţios să le rămână lor, infamilor care îmi scotoceau prin lucruri şi îmi stricau zen-ul deja zguduit.

“Acesta este un suvenit primit de la o prietena din China. Îmi daţi voie să îl iau acasă?”

Tipul îmi răspunde cum era de aşteptat, că locul acului era în bagajul de cală.

“Vă rog.”

Buddha plutea deasupra mea, cu burta mare şi zâmbind.

“Domnişoară, nu ar trebui să fac aşa ceva, dar astăzi e ziua ta norocoasă.”

Ieri a apărut la chioşcuri revista Dilema Veche, cu un dosar despre avioane şi aeroporturi. Despre zboruri şi aşteptări înalte, despre vraja de-a fi deasupra norilor, despre anxietatea de-a fi în aeroporturi şi multe altele de felul ăsta. Vă îndemn să luaţi revista de hârtie ori să vă faceţi abonament pe site. Am şi eu un text acolo, iar Dilema e revista mea de suflet din România, aceea care face aerul mai respirabil în potopul de tâmpenii tipărite ori netipărite care-or să ne înghită cu totul.

Poza este de aici.

Enhanced by Zemanta