Săptămâna asta, joi, revista Dilema Veche va publica un dosar despre avioane şi aeroporturi. Despre zboruri şi aşteptări înalte, despre vraja de-a fi deasupra norilor, despre anxietatea de-a fi în aeroporturi şi multe altele de felul ăsta. Vă îndemn să luaţi revista de la chioşc ori să vă faceţi abonament pe site. Am şi eu un text acolo, iar Dilema e revista mea de suflet din România, aceea care face aerul mai respirabil în potopul de tâmpenii tipărite ori netipărite care-or să ne înghită cu totul.

Am inaugurat, pe blog, o serie de poveşti de pe aeroporturi şi din avioane. Vă rog frumos să mi le trimiteţi şi pe-ale voastre, le voi edita şi publica în articole separate. Autorul textului de azi este Iulian Comănescu. 

Top cinci cele mai amărâte aeroporturi pe care le-am văzut

Nu, acest post nu e despre aeroporturi mari și aeroporturi mici, despre dotări supercalifragilistice și autobuze care circulă de la un terminal la altul. Am fost zburat la și de la Tivat (Muntenegru) Palma (Mallorca), Mardin (Turcia) sau Cluj și Timișoara (România), unde toate erau la locul lor, chiar și atunci când terminalele sau porțile erau unu singur. Chișinăul e și el în regulă, cu avionul acela sovietic din fața aeroportului și faptul că mai nou poți comanda un taxi normal, fără țepe.

1. Ștefan cel Mare – Salcea, România. Mi-a dat senzația de lucru tare ciudat, de câte ori am fost pe acolo. E la 30 de kilometri de Botoșani și vreo 13 de Suceava – cui i-o fi trecut prin cap să-l pună departe de orice oraș cumsecade? Acum câțiva ani, am avut plăcerea să dau ochii cu niște oameni de securitate surexcitați, care erau să ne lase o colegă fără trusa de cosmetice, în care, evident, erau cosmetice. Colega zburase toată Europa cu aceeași trusă, fără probleme, iar ciudățenia Salcei se leagă și de faptul că ai senzația că poți sări gardul ca să te urci în avion, fiindcă surexcitații sunt oricum ocupați cu un gel de duș sau o pastă de dinți.
2. Zvartnots – Erevan, Armenia. Era, prin 2008, când am fost eu ultima dată acolo, genul de aeroport cu taxe ciudate și birouri la fel de ciudate de încasat taxele. Poți lua țepe de genul: a) plătești în euro, cu o bancnotă de 50, pentru ieșirea din țară, b) primești drame (moneda locală) rest c) le schimbi la loc-te alegi cu nimic. Era plin de cerșetori când am fost eu, m-am repezit spre check-in și filtru, din fericire, când am trecut am aterizat într-o altă lume, curată, cu cafenele și tot restul.
3. Băneasa – București, România. Nu știu ce se mai întâmplă acum, de când se zboară privat, dar atunci când era deschis pentru diverse, Băneasa era un exemplu despre felul cum o bijuterie arhitecturală (cupola aeroportului mi se pare neînchipuit de sexy) s-a transformat într-o coșmelie murdară. Nu aveai unde aștepta, nu știai pe unde intri, trebuia să te îmbulzești. La asta s-a adăugat un bilet de low cost de la Blue Air, atunci am aflat și eu că trebuie să plătești cash, pentru bagaj, iar pentru asta trebuie să faci coada la check-in, să fii respins și să te duci la nu știu ce ghișeu, încurcându-i pe ceilalți. Presupun că dacă taxa de 10 sau 20 de euro era afișată pe site-ul Blue Air, low cost-ul nu mai era low cost, deci mizeria asta trebuia să se întâmple cu orice călător neobișnuit cu același low cost. Mai era și un ghișeu care schimba lei în euro la un curs de scandal.
4. Beauvais-Tillé – Beauvais, Franța. Dacă am văzut undeva jeg, aici e. O jumătate de aeroport mirosea a toaletă înfundată, iar capac a pus o nesimțită de la check-in, care ținea morțiș să-i dăm un print cu biletul electronic, ca să ne îmbarce. Beauvais nu numai că miroase urât, dar e la distanță mare de orice, inclusiv de Disneylandul spre care ne duceam, drept pentru care trebuie să iei autocar, taxi, naiba mai știe ce. Probabil că o formulă gen Charles de Gaulle + Tarom te aduce la aceiași bani și mult mai puțini nervi.
5. Nene Tereza (Maica Tereza) – Tirana, Albania. Îmi pare rău că sună a stereotip, dar asta e. Am povestit aici că prin 2006 nu exista salon de așteptare la sosiri – după ce se deschideau ușile cu “nimic de declarat” nimereai afară, în praf. Atunci când am fost eu, existau trei ceasuri pe perete, gen Londra-Tokyo-New York, dar unul era și jumătate, altul fără zece, altul și cinci minute. Albania era atunci una din țările acelea în care trebuie să plătești și ca să intri, și ca să ieși.