Farmece keraleze

Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut, a unei călătorii pusă la cale de 1001 Adventures în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”.  Şi până la urmă, ce atâta modestie? Dacă vreţi în Kerala, aveţi aici programul turului din noiembrie 2013.

Citiţi şi episodul 1, episodul 2, episodul 3. 

Beau gin cu lămâie verde şi cu castravete chisăliţă, sub un eucalipt uriaş, în curte la Spice Village. Ar fi fost cumsecade să beau ceai, sunt aici, în paradisul mirodeniilor, al plantelor aromatice, sănătate curată. Dar nu, beau gin, la barul A.W Woods, ranger englez şi beţiv notoriu, mustăcios şi încruntat, care acum 100 de ani domnea peste jungla asta incredibilă în burta căreia cineva a plantat nişte căsuţe acoperite cu stuf şi-a făcut o grădină tropicală de stau turiştii cu gurile căscate şi, ca să-şi mai domolească mirarea, beau. Gin.

Tekkady e un fel de orăşel-sat crescut pe lângă câteva resorturi ca să astâmpere foamea călătorilor de cumpărături mai ieftine sau mai scumpe. Haine colorate bălăngăne pe umeraşe, mirodeniile stau frumos aranjate şi împachetate, inelele de picior îşi aşteaptă degetele la probat. Vrei un bol tibetan de meditaţie, străine, ia uite cum îţi furnică tot corpul, până pe şira spinării, în vreme ce îi atingi cu un băţ marginile, magie curată! Ai chef de un covor de 1000 de dolari, ia uite, valuri, valuri culorile îţi izbesc retina, hipnoză, nu glumă! Hai, ia un şal măcar, o pungă de masala, un săpun şmecher de busuioc dulce.

Dincolo însă de această înşelătoare agitaţie comercială, doar câţiva paşi mai departe, e Parcul Naţional Peryar. Sălbăticie, animale, ştiţi voi, copaci mari, junglă. “Sunt şi tigri”, zice ghidul nostru Sajeev, clătinând din cap. “Şi-o să-i vedem? întreb eu plină de însufleţire. “Nu-s ei aşa de proşti, dar poate. Cine ştie?”

Normal că tigrii nu sunt aşa de proşti cât să se prezinte la întâlnirea cu tot felul de târâie lume, aşa că ne mulţumim cu o experienţă standard pentru cei care trec pe-aici. Elefanţii.

Îi mângâiem şi alintăm, pe pielea lor rugoasă acoperită de fire mari de păr, le băgăm în gură banane mici şi parfumate pe care le-am cumpărat în chip de ofrandă pentru giganţii ăştia blânzi. Să fii mare şi puternic cu atâta graţie, ei bine, câţi dintre oameni ştiu să fie aşa, ca frumoşii ăştia cenuşii din Peryar, India!

Mă urc pe spinarea uriaşului. O prelată în chip de şa mă desparte de pielea animalului. Simt cum oasele gigantice i se mişcă molcom, calcă graţios şi zdruncină exact atât cât să mă lase să stau acolo. Mahoutul, adică dresorul şi prietenul uman al elefantului, îl ghidează cu un toiag de lemn. Animalul înţelege repede şi face întocmai. Un alt îngrijitor îmi face semn să îi dau aparatul de pozat. Plimbarea se transformă într-o şedinţă foto cu mii de flashuri, opriri, posturi, indicaţii.

Indienii au o relaţie specială cu aparatele foto. Dacă-l dai pe-al tău pe mâna lor, fără 1000 de poze în  30 de minute, nu scapi. Apasă pe buton cu atâta voluptate, iau poziţii atât de studiate, gândesc cadrele atât de rapid, încât ai jura că asta şi numai asta e viaţa lor. Bunăoară, îngrijitorul de la elefanţi, în momentul în care şi-a pus la gât Canonul meu, şi-a îndreptat coloana, şi-a ridicat nasul în sus şi şi-a împins burta în faţă. Ca printr-o vrajă, se transformase într-un maharajah gata să dispună de vieţile celorlalţi. Şi mie şi lui ne-a părut grozav de rău că a trebuit să îi retrag decoraţia cu obiectiv, dar viaţa mergea înainte, cu un duş rece, direct din trompa elefantului Maya.

Pachidermul se aşază frumos într-un bazin cu apă de-o şchioapă. Turistul se bagă acolo şi spală vesel monstrul, spre plăcerea comună a omului şi-a animalului. Apoi, din câţiva paşi, se cocoaţă fix până pe ceafa elefantului şi aşteaptă.

Trompa intră în apă, se alimentează, se dă pe spate şi stropeşte cu forţă. Eşti murat într-o secundă, iar operaţiunea se repetă până când te saturi de atâta udeală. Te dai jos, mulţumeşti politicos pentru baie şi pleci mai departe.

Departele ăsta e la câteva ore cu maşina de Tekkady, într-un loc poreclit Backwaters, un sistem de canale, despărţite de fâşii de pământ încărcate de vegetaţie, canale care te conduc până la Oceanul Indian. În vremurile vechi  erau autostrăzile sudului, pe ele alunecau vase mari de lemn, încărcate cu orez, ori zvârlugi ascuţite şi lunguieţe, cu peşte proaspăt şi creveţi.

Astăzi, corăbiile pentru orez au devenit hoteluri plutitoare, pentru vănătorii de peisaje incredibile. Personalul bărcilor are grijă să te hrănească bine, iar muşteriii au grijă să completeze asta cu vin local, produs în Tamil Nadu ori Maharashtra, după reţete franţuzeşti.

Petrecerile se încing atunci când apare luna şi vasele rămân ancorate pe marginea canalelor, laolaltă, astfel încât veselia de pe bărci se combină una cu cealaltă. Fraternizezi acolo, într-un întuneric aproape fără cusur, în aerul uşor sărat care prevesteşte apropierea mării. Chiuituri şi muzică, strigăte în diferite limbi, toate sub ochii vigilenţi ai indienilor care te păzesc să nu te înghită noaptea aia perfectă şi apele alea liniştite, ca-n primele zile de la facerea lumii.