Gata, nu mai e la modă să dai sfântul check-in la Otopeni, ca să vuiască Facebook-ul că ai ieşit din ţară, iar apoi să îngreunezi funcţionarea Instagramului cu puzderia ta de poze de la plajă, de la Paris sau de pe pârtia din Austria, cu care îţi hrăneşti simultan orgoliul şi prietenii rămaşi în România. Sezonul ăsta dă-te lovit, ascunde-te, trăieşte misterios, fă-te pierdut. Şi măsoară de-abia la finalul aventurii succesul tău în social media. Vei fi, pur şi simplu, un zeu.
Maşina 4X4 se zbate în nişte hârtoape infernale, cu pământ moale, de la precipitaţiile bogate ale începutului de muson. Sunt la doar 50 de kilometri de Chiang Mai, cel mai mare oraş din nordul Thailandei, dar civilizaţia urbană pare foarte îndepărtată în acest loc, unde, şoc !nici semnal la mobil nu ai. În jur e o atmosferă de film colonial, numai livezi de longan, palmieri cu frunzele încărcate de picuri de ploaie, orezării şi copaci cu flori mari.
Sus pe un deal se vede o casă mare, de cărămidă, cu mansardă, ca o casă boirească de la latitudini temperate, nicidecum de la ţară, din Thailanda. În apropiere de casă zăresc o femeie cu părul roşu, umflat, care sapă. Nu departe e un tip cu creastă şi piercing. Muncitorul care întinde cărămizi la uscat poartă un tricou cool pe care scrie Farang Forever (farang este cuvântul cu care thailandezii îi alintă pe străini).
Se înşiră pe rând, în faţa ochilor mei, o persoană de sex indecis cu părul rasta, un puşti zburlit, o fetiţă blondă cu ochi albaştri. Când cobor din maşină, un tânăr cu mulţi cercei în urechi, îmi urează cald “bun venit la Pun Pun”.
Pun Pun e o fermă organică unde oameni de toate etniile, vârstele, condiţiile sociale, vin să înveţe ceva de mult uitat în societatea contemporană: poţi trăi fără bani, pământul e darnic şi rodnic, trebuie doar să te reeduci şi să cauţi sprijin în acei indivizi, care asemenea ţie, au abandonat dragostea de arginţi. Sună pompos şi radical, dar de fapt, vii aici câteva săptămâni, vezi că plantele cresc din pământ, nu în galantarele supermarketului, te convingi că cina nu se face dând un telefon, ci muncind într-o bucătărie, că nimeni n-a murit fără televiziuni de ştiri două săptămîni şi că internetul e un moft când grija ta e să-ţi asiguri hrana zilnică.
Oamenii care au făcut Pun-Pun, un thailandez şi soţia sa australiană, au preluat o bucată de pământ pârjolită, distrusă de practicarea agriculturii cu chimicale. Au avut răbdare cu pămîntul şi încet, încet, voioşia naturii tropicale a reapărut pe dealul odată negru. Ţăranii din zonă i-au crezut cel puţin imbecili la început, apoi au înţeles că să îţi distrugi propriul pământ cu chimicale pentru câţiva ani de recoltă bogată nu e aşa o mare şmecherie. După un timp, comunitatea a început să crească: bancheri, ziarişti sau aventurieri care cutreierau Asia de Sud-Est s-au aciuat temporar sau permanent la fermă. Din pământul argilos, membrii comunităţii produc cărămizi şi din cărămizi îşi fac case, pentru ei şi pentru posibilii oaspeţi, pentru că la Pun Pun nimeni nu e întors din drum, atâta vreme cât nimereşte drumul până acolo.
Cum ajungeţi acolo: avion: Bucureşti-capitală europeană sau asiatică-Bangkok-Chiang Mai, maşină de teren cu şofer localnic până la Pun Pun
Ce puteţi face: socializa cu tipi interesanţi şi ciudaţi, învăţa cum arată plante de care n-aveaţi idee că există, cânta seara în cor şi cu acompaniament de chitară hituri internaţionale de acum 30 de ani cel puţin, deprinde munca ogorului, mânca sănătos
Sfat: nu ai ce căuta acolo dacă te sperii de-o biată şopârlică, te dezgustă noroiul sub unghii sau ai o aversiune binecunoscută şi netratată încă pentru munca fizică
Notă: Textul a fost scris pentru Esquire Big Black Book, ediţia de toamnă-iarnă 2012