Draga Administratia Financiara

011 12 Praga Ilford XP-2 - 29Te iubesc încă de pe vremea când, acum vreo 6 ani, tânără şi plină de speranţă am intrat la tine pe scări să-mi dai o hârtie prin care să demonstrez că sunt cu taxele la zi. În ticăloşia mea, speram la finanţări ale Băncii Mondiale pentru retehnologizarea firmei, pe atunci încă mai aveam vise şi fantezii cu fonduri externe sau interne. În ziua aceea, m-ai făcut să dau vreo două lacrimi chiar pe holurile tale, pentru că am stat de la 9 dimineaţa până la 4, plimbându-mă ambetată din birou în birou şi din ghişeu în ghişeu, ca la 4, când te închideai, să aflu că îmi mai trebuia un timbru de doi lei de la poştă. Am urlat atunci la tine ieşită din minţi, de te-ai speriat şi-ai aşteptat peste program, semn că ţi-a păsat puţin de mine. Atât de puţin încât mi-ai dat o hârtie care să ateste sacii de bani pe care ţi i-am băgat în conturi ca idioata anul ăla.

Azi ţi-am aterizat iarăşi în braţele primitoare. Era curat la tine şi frumos, la sectorul 1 pe Dimitrie Gerota. Am intrat şi, surpriză, era gol şi ghişeele pline de doamne cu părul aranjat şi unghiile făcute. Am zâmbit şi m-am înfipt în primul ghişeu, funcţionara ta a avut o grimasă când m-a văzut, dar eu nu m-am supărat. Am vrut să plătesc două taxe consulare, 32 de lei bucata. I-am întins două acte de identitate, doamna le-a luat şi am stat. Ea vorbea cu o colegă. Mai întâi am auzit despre udatul grădinii în timpul verii. Amândouă foloseau mai mult găleata, din motive de economie, scoteau apa din puţ. Să ştiţi, doamnele erau stastisite de asta, cu furtunul e mult mai uşor. Eu mă jucam cu telefonul, ca să nu dau semne de nelinişte. Discuţia s-a mutat înspre mâncare. Chiar, ce mai facem de mâncare? Să nu crezi că doamnele făceau economie de cuvinte. Nu, erau genul de om, care dacă se făceau scriitor, umpleau 700 de pagini despre cum au făcut curăţenie duminică. Am îndrăznit, zâmbind, să spun că mă aşteaptă taxiul afară (chiar mă aştepta şi taximetristul voia să discute cu mine despre existenţa lui Dumnezeu). După asta lucrurile au luat-o razna. Doamna care îmi luase actele i-a spus colegei: “În puii mei, puteam să nu mă enervez azi?”. O altă funcţionară a intrat cu nişte dosare în braţe în cameră, taman după această replică. Iadul s-a dezlănţuit: “În puii mei, nu ţi-am spus să nu mai împingi dosarele în dulap?” Am asistat apoi la teoria aşezatului corect al dosarelor. S-or fi dus 15 minute din viaţa mea, când cu maturitate şi calm, fără tremur în voce, am cerut ca doamna să execute chitanţele (avea de scris fix două nume şi două sume). A făcut-o, s-a uitat la mine cu ochi de crocodil şi a plecat cu hârtiile înspre o casierie (erau vreo cinci deschise). A ales-o pe una care număra bani, a lăsat hârtiile pe un scaun în faţa uşii de la casierie. Apoi mi-a zâmbit. Ce frumos, ce încântare.

Am întrebat-o pe doamna de la casierie dacă îi pot da banii. Nu mi-a răspuns, nici nu s-a uitat la mine. Am presupus că nu m-a auzit. Am mai întrebat o dată. M-am mutat un centimetru lângă şi am întrebat la un alt ghişeu dacă îmi ia banii. Mi s-a răspuns: “Nu”. Eram pedepsită, mi-e clar, mi-o şi meritam. M-am aşezat civilizat la casieriţa mea şi am început să îi spun cât mai dulce: “Va rog frumos, aş dori să plătesc”. După încă nişte minute, doamna s-a ridicat, a deschis uşa, a luat foile mele, mi-a luat banii. M-a lăsat cu inima frântă. Nici în ochi nu m-a privit, nici poftim nu mi-a zis, nici nimic. Tăcere. De gheaţă.

Draga Administraţie Financiară, mi-e greu să mai am vreo relaţie cu tine. Ţin la tăvăleală sentimentală, dar nu la acest fel de tăvăleală. Sunt fată trecută prin viaţă, sunt răbdătoare şi am văzut multe şi de tot felul, dar pe tine nu mai vreau să te mai văd în ochi. Sper să-ţi dea bunul Dumnezeu un ministru de finanţe care să te ducă la terapie cognitivă, să îţi plătească cursuri de igienă fizică şi mentală, care să te despăducheze simbolic şi care să te redea nouă, ălora, care de voie sau de nevoie, atât de mult te iubim, încât niciodată nu uităm să te plătim.

Enhanced by Zemanta