Până şi morţilor li se dă de mâncare în Vietnam. Viii mănâncă ciuciţi, pe nişte scăunele minuscule, la nişte mese minuscule, pe marginea drumului, porţii imense în care se ascund animale domestice şi sălbatice, lighioane imposibile şi vietăţi legendare. Îndrăzneşte, străinule, să deschizi fălcile, pentru că atunci ţi se va deschide raiul ascuns al unei bucătării fără de tabu. În primul episod am văzut câini la proţap. În episodul 2 ouă cu puiul în ele.  În cel de-al treilea  ne-am delectat cu broască ţestoasă. Episodul de azi face dreptate minunatei bucătării vietnameze.

Revenind la realitate

Spuneţi cu voce tare, accentuând consoanele şi scurtând vocalele, întocmai cum aţi face dacă aţi avea de salutat un general: bun cha, pho bo, banh mi. Repetaţi, atenţie, ch se pronunţă ci, ph f şi bo se pronunţă bă. Reţineţi, pentru că aceste mâncăruri sunt gloria bucătăriei vietnameze.

Uitaţi tot ce am scris în episoadele 1,2 şi 3, aruncaţi pe geam scârba şi oroarea de câini şi viermi, pentru că în Vietnam cel mai dement lucru din lume s-a întâmplat acum 100 şi ceva de ani. Bucătăria chinezească s-a îndrăgostit de bucătăria franţuzească şi n-a mai lăsat-o din braţe. Trăiesc şi acum în această relaţie imposibilă de amor, la fel de imposibilă ca a americanilor arătoşi din sudul Statelor Unite care pică în limbă după vietnamezele de porţelan şi le curtează asiduu pe terasele grand hotelurilor coloniale.

E aşa o sfâşiere şi o pasiune între ei, deşi ştiu că încă sunt duşmani, nu se pot desprinde, aşa că rămân înlănţuiţi prin camere închiriate până când fac câte un copil frumos, care are chipul Asiei de sud-est şi trupul puternic şi masiv al vestului sălbatic. Exact aşa sunt aceste feluri de mâncare, înnebunitor de exotice şi perfect familiare.

Pho bo, capodopera, mâncarea naţională, e o supă de vită, unde oasele se fierb la nesfârşit, ca-n inima Franţei şi carnea se opăreşte aiuritor de repede, ca-n inima Chinei. Se adaugă tăiţei de orez şi coriandru proaspăt, ceapă verde, mirodenii de pe continente diferite, iar la sfârşit se lasă să se înmoaie în minune o gogoaşă pufoasă, lunguiaţă, sărată, perfectă, pe care ar pizmui-o maeştrii cofetari ai Europei.

Sau să vă povestesc despre bun cha, zeul la care se închină tot Hanoiul, un oraş de 6 milioane de locuitori, care îşi mână motocicletele seara înspre străzile cu restaurante unde îşi pot lua doza. Da, e ca la drogaţi, pentru că mâncarea asta te lasă în sevraj şi nu e nimic altceva decât un fel amestecat de porc la grătar mirosind a cărbuni, uns cu mirodenii plutind în sos, chiftele perfecte de porc, uşor iuţi, rulouri de carne tocată amestecate cu crab, învelite în hârtie de orez, tăiţei, papaya murată, acrişoară, divină, sos de peşte, nici prea sărat, nici prea amar şi desărvârşirea bunătăţii, un amestec de ierburi crude, verzi, care zac în mormane pe mese, lăptuci, salată verde tânără, două feluri de mentă, coriandru şi busuioc. E un banchet, nu o simplă mâncare, e o masă care suge toată energia din tine, te face fantomă pentru că mănânci şi iar mânânci, de îţi trosnesc fălcile şi nu te poţi opri nici cât să iei o gură de bere sau de apă. Şi tot acest delir rafinat şi deşănţat are loc pe nişte amărâte de mese de plastic pitice, pe marginea drumului, în praf şi claxoane.

Sau să vă povestesc de banh mi thit, un sendviş în cea mai perfectă baghetă franţuzească, cu umplutură de carne (porc sau vită), garnisit cu coriandru proaspăt, care ar putea ucide dintr-o singură mişcare orice sendviş de fast-food din occident.

Şi după toate astea şi încă multe altele pe care nici nu le mai pomenesc, încă nu înţeleg exact dacă bucătăria asta a vietnamezilor m-a cucerit sau m-a înfrânt, asta dacă cumva, cele două nu înseamnă fix acelaşi lucru. Tânjesc adesea după ea, ca după acele senzaţii tari ale tinereţii de care nu te mai crezi în stare, deşi de fapt, eşti.

Notă: în Bucureşti, după decesul restaurantului Thang Long (era lângă Foişor), bunătăţi vietnameze de încredere puteţi găsi pe Magheru, la Toan’s.