De ce imnul statiunii Mamaia e complet penibil

Radu Mazăre, primar de Constanţa, s-a afişat la emisiunea Happy Hour într-un costumaş mulat, însoţit de nelipsitul stol de fotomodele, să lanseze imnul staţiunii Mamaia. O idee minunată, de altfel, pentru că brandingul sonor e o chestie puternică, de care se ajută mărci importante (cum ar fi lumea fără sunetul de deschidere de la Windows sau cât de anonime ar fi fost farmaciile Catena fără finalul absolut molipsitor şi tâmp, totodată, cu Farmaciaaaa inimiii, Catenaaaa). M-aş fi aşteptat ca rezultatul să fie un fel de New York, New York pentru New York, mai ales că în combinaţie a intrat Loredana, o artistă care a reuşit să producă destul de multe hituri cu specific local.

Totuşi, rezultatul e complet penibil.

  • Muzica e din anii ’80, hai ’90, o scremere între Coco Jumbo şi nişte prostii complet anonime. Această muzică se poate auzi acum pe terasele ieftine din provincie, unde Kiss Fm nu a penetrat piaţa. Mamaia doreşte să fie capitala distracţiei “cool”, a clubberelii pe ultimele fiţe de-ale ultimului DJ care a descoperit ultimele vibraţii.
  • Versurile sunt stupide, dar nu asta e problema, tot dance-ul, şi ăla de succes şi ăla de nesucces, lucrează cu versuri cretine. Dar de ce ai spune “Şi nu e nici un stress/ E delirium tremens”. Ştiu că ăia de-au produs versurile nu cunosc cuvinte în latină, dar îi anunţ că puteau zice foarte bine :”nu e ger/ e ca un cancer”, “avem baloane/să faci frisoane” sau “stai la poză/ îţi dăm viroză”. Delirium tremens este o criză care în 15% din cazuri duce la moarte. Ea se manifestă prin agitaţie, halucinaţii naşpa (cu şerpi, şobolani), febră mare, hipertensiune etc etc. Cumva, ei sunt sinceri cu publicul, pentru că eu, de pildă, asta aş păţi dacă aş sta o săptămână la Mamaia, dar e o chestiune de gusturi.
  • Referinţa la salvamar din versuri, “uite luna, uite farul, uite vine salvamarul”, deşi conţine în ea ceva morbid (salvamarul apare de obicei în situaţii grave) e acceptabil de sexy dacă luăm în seamă referinţa la Baywatch. Numai că, problemă! Salvamarul e un tip mic, sfrijit, uscat, cu o faţă şmecherească, care vorbeşte din colţul gurii şi care e îmbrăcat ca un personaj din benzi desenate. Adică Radu Mazăre, în costum mulat. El crede despre el că e sexy, dar e genul de bărbat care a renunţat de multă vreme, ca să nu-şi mai facă găuri de neastupat în orgoliul propriu, să încerce să facă sex cu femei fără să plătească acest serviciu. Deci nu, bărbaţii sexy nu se îmbracă în costume de halterofili, nu au 1,50 înălţime, nu cântă fals pe piese cretine şi nu umblă cu haremul după ei.
  • “Trafic pe autostradă ⁄Toată lumea vrea să vadă”. Pe bune? Deci pe bune? Nici n-am ce să comentez.
  • Mă uluieşte combinaţia de oy, viva şi paranghelia, care plasează pe hartă Mamaia în Israel (prima e o exclamaţie în idiş care arată stupoarea), Spania şi Grecia. Cum lucrurile sunt despre turism, poate mai multă precizie geografică n-ar fi stricat.
  • Actorii principali ai poveştii sunt doi oameni de vârstă mijlocie, înconjuraţi de fotomodele şi fotomodeli minori. N-am înţeles ce vor să atragă pe litoral: oameni de vârstă medie înnebuniţi după cluburi de noapte şi gălăgie non-stop? Îi anunţ că sunt cam puţini, n-am studii care să arate asta şi sigur nici ei n-au.

Mă opresc aici cu Mamaia şi merg spre nişte exemple mai luminoase, ca să fie şi ceva constructiv în ce scriu aici.

Ibiza e o destinaţie mondială de clubbing. Ea se promovează inteligent, căţărându-se pe popularitatea unor DJ de calibru şi lansând trenduri în muzica mondială. Cafe del Mar, de pildă, e un bar în Ibiza, care şi-a făcut propriile compilaţii, devenite hituri. Clubul Pacha, de unde vara pleacă piese noi înspre lume, e o afacere ţinută de nişte oameni care trăiau pentru  muzică. Unii dintre proprietari au fost la bază DJ şi încă de la începuturile clubului (în anii ’70) cărau discuri din toată Europa în insule. Prin urmare, nici un cocalar, nici un salvamar în combinaţie, numai unii care ştiau exact ce fac şi unde vor să ajungă. Aşa că Ibiza s-a ales gratuit cu “imn” peste “imn”- Vengaboys, We’re going to Ibiza ori Ibiza Bar scris de Pink Floyd. Ce să mai spun de albumul lui Tiesto, In Search of Sunrise 6: Ibiza.

Barcelona şi-a cântat numele cu vocile lui Freddie Mercury şi Montserrat Caballé. Piesa a fost comandată de municipalitate pentru a promova oraşul ca gazdă a Jocurilor Olimpice. Rezultatul îl ştiţi cu toţii, a fost number one în nenumărate topuri mondiale de muzică. Sigur, nici aici nu s-au amestecat primari cu gust pentru travesti, numai Freddie îl avea, dar lui îi stătea bine.

Cântece care n-au făcut înconjurul lumii pe televiziunile muzicale, dar şi-au făcut treaba, au şi Malaezia şi Australia.