Gata, nu mai e la modă să dai sfântul check-in la Otopeni, ca să vuiască Facebook-ul că ai ieşit din ţară, iar apoi să îngreunezi funcţionarea Instagramului cu puzderia ta de poze de la plajă, de la Paris sau de pe pârtia din Austria, cu care îţi hrăneşti simultan orgoliul şi prietenii rămaşi în România. Sezonul ăsta dă-te lovit, ascunde-te, trăieşte misterios, fă-te pierdut. Şi măsoară de-abia la finalul aventurii succesul tău în social media. Vei fi, pur şi simplu, un zeu. 

Sătucul meu iubit

Kalecik, Nusaybin, Turcia

De pe şosea mi s-a părut că văd un castel pe vârful unui munte. L-am rugat pe şofer să o ia pe cărarea pietruită, în sus. A protestat, înjurând în turceşte şi fluierând pe sub mustaţa groasă şi neagră kürt şi terörist, adică kurd şi terorist. După cum arăta silueta de piatră mă aşteptam mai curând să găsesc acolo nişte cruciaţi murdari şi zdrenţăroşi care se întorceau de la Ierusalim, decât nişte gherile contemporane. Nu m-am lăsat şi maşina a început să urce până când am văzut clar nişte copii alergând bezmetici pe nişte stânci, trăgând după ei zmee din plastic colorat.

Când nu cădea zmeul, cădea copilul, într-o hărmălaie generală care avea în fundal cel mai frumos apus de soare din câte au văzut Munţii Taurus. “Partiya Karkerên Kurdistanê”, a spus şoferul şi a oprit maşina hotărât. Adică Partidul Muncitorilor din Kurdistan, nume care se leagă de lupta de eliberare a kurzilor de sub turci şi nenumărate atentate. M-am dat jos şi am luat-o încet spre haita de copilandri ocupaţi cu zmeele lor şubrede care m-au înconjurat împingându-mă înspre zidurile care nu erau ale unei cetăţi, ci ale unui sat, pe numele lui Kalecik.

Am urcat pe o scară de lemn până am ajuns pe o terasă. Acolo, o femeie m-a salutat politicoasă şi mi-a arătat nişte trepte abrupte. Eram în vârful muntelui şi al satului, în faţa unei case de piatră galbenă. Pe uşă ieşeau pe rând băieţi tineri şi bărbaţi mai în vârstă, toţi din familia Aslan (leu). Neamul lor trăieşte în satul ăsta de 500 de ani. Înainte a fost loc de creştini şi evrei, care, asemenea lor, cultivau câmpiile fertile din vale. Istoria i-a fugărit de pe-aici şi satul a fost ocupat de ei, kurzii, care au şi rămas. Sunt vreo 200 de suflete în citadela de pe munte, care nu cunoaşte încă termopanul şi încălzirea centrală, dar, ca orice loc pierdut din lumea contemporana are televiziune prin satelit.

O femeie frumoasă şi înaltă se prezintă mândră. E Samira. Tatăl ei a fost şef de sat multă vreme, prin urmare ea e parte din aristocraţia locală. Primesc pe o tavă de cupru cu ornamente nuci şi alune din grădinile familiei Aslan. Vine şi ceaiul roşu, în vreme ce observ că prin toate cotloanele perechi de ochi mici şi migdalaţi mă urmăresc. Puştimea a abandonat temporar lupta cu zmeele pentru a se deda plăcerii de a spiona adulţii. Samira îmi spune că au mai avut anul ăsta nişte vizitatori străini, drumeţi care porniseră într-o aventură prin munţii Taurus.  Îmi propune să rămân la ei câteva zile şi se oferă să îmi facă un tur de sat.

Copilandrii se regrupează şi cu alai cobor înspre ceva care pare o stradă principală, atent pietruită. Un cuptor înalt, ca un furnal, în care se coc lipiile e chiar în mijlocul unei piaţete. În capăt e moscheea. Pe buza prăpastiei e un staul mare. Casele sunt urcate unele peste altele, unele străduţe sunt acoperite cu arcade de piatră.  E parcă un Ierusalim în miniatură ori un oraş medieval mediteraneean. Dar nu e. E doar un sat de la marginea unor imperii care nu mai există, prea mic şi neînsemnat ca să intre pe vreo hartă.

Cum ajungeţi acolo: avion: Bucureşti- Istanbul- Şanliurfa; maşină Şanliurfa- Nusaybin- Kalecik.

Ce puteţi face: drumeţii în munţii Taurus, agricultură ecologică în vale, cot la cot cu locuitorii satului, curs intensiv de bucătărie arăbească şi turcească.

Sfat: folosiţi un ghid local cunoscător de limba kurdă.

Notă: Textul a fost scris pentru Esquire Big Black Book, ediţia de toamnă-iarnă 2012