GUEST POST: Orase, ingeri, draci

L-am rugat pe Iulian Comănescu să povestească despre îngerii şi demonii pe care îi caută el cu aparatul foto prin diverse oraşe. A scris mai jos povestea lor.

Spuneți-mi rasist, mărginit sau cum vreți voi, dar îmi plac poveștile realiste, cu cap și coadă, care se întâmplă în prezent sau un viitor/trecut care are de-a face cu prezentul și în care are un rol important un bărbat alb, occidental, matur. Mă pasionează Balzac la fel de tare ca Neal Stephenson, în măsura în care îmi găsesc puncte comune cu protagoniștii, conform acelei grile de lectură naive, dar care nu poate fi repudiată, despre care vorbea Tudor Vianu: identificarea cu personajul.

Mi se pare corect să-mi recunosc limitele și să spun că mi-e mai greu să pricep cărți în care sătenii zboară prin aer, că așa e la noi, la Macondo; în care personajul principal e o femeie oropsită din nu știu ce emirat arab; sau un alchimist caută cai verzi pe pereți prin țări de pe hărți imaginare. Nu mi-au plăcut basmele nici când eram mic, am sărit direct la Cei trei muschetari și Jules Verne.

Mă rog, ca introducerea asta lungă și egocentrică să fie necesară e cazul să intru-n subiect, care ar fi, pe scurt: creaturile supranaturale din orașe. Pe lângă rasist și mărginit, sunt și nedus la biserică și mi-e greu să cred că fiecare dintre noi are un înger sau lucruri de genul ăsta. Totuși, la un moment dat am dat peste ceva care m-a intrigat, filmul din care am pus un fragment la începtul postării.

Pe Wim Wenders îl știam din lucruri ca Paris, Texas și Buena Vista Social Club, dar Wings of Desire m-a împins către un fel de fixație cu el. E un film de nepovestit, care poate fi rezumat doar într-un mod care nu spune nimic: fiecare om de pe lumea asta are un înger al lui și îngerii simt, de la un punct încolo, nevoia de umanizare. Damiel, unul din cei doi îngeri din film, e un fel de Luceafăr care vrea printre oameni, lucru pe care îl și obține în final.

Știu că în sine ceea ce vă spun nu are sens. Trebuie să vedeți filmul sau măcar să dați play la trailerul de mai sus, dacă, cumva, vreți să ajungem oarecum pe aceeași lungime de undă. Imaginile din Berlinul filmat cu doi-trei ani înainte de căderea Zidului și dispariția RDG sunt speciale și se datorează unui domn pe nume Henri Alekan, director de imagine hârșâit pe vremea filmului alb-negru, care printre altele a făcut Frumoasa și Bestia lui Cocteau.

Au mai trecut vreo doi-trei ani și la un moment dat, pe la începutul lui 2011, m-am nimerit într-un hotel din Chișinău, Cosmos, probabil cel mai deprimant în care am stat în ultimii 15 ani. O hardughie sovietică în care mi-am adus aminte cum vântul de-afară poate mișca draperiile. Cum seara, după trainingurile pe care le țineam, n-aveam prea multe opțiuni, mi-am pus cel de-al doilea Wim Wenders cu îngeri, Faraway, So Close. Aici, povestea e la fel de fantastă și constă în downgrade-ul eminescian al celui de-al doilea înger, Cassiel. Începutul filmului e unul cum n-am mai văzut, chiar dacă Alekan, bătrânul DoP, murise între timp și imaginea îi aparține unui domn pe nume Jürgen Jürges.


Locația: Coloana Victoriei, din Berlin. Istoria ei complicată m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva un loc atât de încărcat de povești poate fi, în ultimă instanță, unul vizitat de îngeri și dacă o Statuie a Victoriei, cea din vârful coloanei, e o simplă statuie, în sens literal. Dar, vă amintiți, văzusem Faraway, So Close! în deprimantul Cosmos de la Chișinău, care nu se potrivea deloc cu istoria stratificată a Berlinului și meditațiile existențiale ale lui Wenders. Într-un acces de spleen am avut revelația tâmpă că, dacă toate orașele sunt populate de creaturi, aceste creaturi nu sunt neapărat din clasa lui Cassiel și Damiel, altfel zis, binevoitoare. În fața Cosmosului se rățoia următorul domn:
cotovschi

Ortografiat la Chișinău sub forma Cotovschi, domnul e de fapt tovarăș și, din câte am înțeles de la prietenii moldoveni și de pe Wikipedia, unul din cei mai siniștri derbedei care s-au plimbat, călare și cu pistolu-n mână, de-a stânga și de-a dreapta Nistrului, în vremea Revoluției Bolșevice. A avut o contribuție importantă la înființarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, un fel de ghimpe-n coasta României Mari de după 1918 și precursoare sui generis a Transnistriei de azi. Simptomatic, a sfârșit-o într-o dispută pentru o femeie pe care i-o luase unui alt mare revoluționar.

Nu știu dacă pricepeți, mai ales dacă n-ați văzut filmele lui Wenders, și de fapt nu pricep nici eu: în capul meu, Cotovschi-Kotovski-Kotovsky se leagă de Victoria din Berlin, Cassiel și Damiel – și toate celelalte. Am stabilit deci că există tot felul de locuri în care tot felul de creaturi își fac simțită prezența, într-un fel sau altul. Ca orice vânător de fantome, am încercat să înregistrez acest gen de activitate paranormală cu ajutorul aparatului foto, pornind de la reușita cu derbedeul de Cotovschi (habar n-am, era mai bine dacă-l făceam alb-negru, ca să păstrez cheia filmelor lui Wenders?).

E adevărat, Berlinul nu l-am pozat ca lumea până acum, deși am fost de trei sau patru ori. La un moment dat am descoperit pe Google Earth o chestie care m-a fascinat: hărți aeriene din anii ’40, iar Berlinul e, împreună cu Londra sau Roma, unul din puținele orașe care au așa ceva. Trăgând de un cursor din stânga, sus, puteți obține ceva de genul:

După ce am căutat Berlinul la Chișinău și pe dos – și pe amândouă, pe Google Earth -, am încercat să-mi diversific repertoriul și, în iarna lui 2011, la Praga, am dat peste două creaturi cu siguranță eligibile:

praga

Ca să stric romantismul, o să vă spun că era un magazin Swarovski. Mai am diferite poze din diferite locuri care se pot conforma aceluiași delir, dar n-o s-o mai lungesc. Vă întrebați, probabil, ce-ar fi de felul ăsta în București și, din tot ce-mi trece prin cap, o să vă arăt doar un loc care mi se pare al naibii de ciudat, Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. Istoria locului e la fel de aiurită ca aceea a Coloanei Victoriei, nu numai Dej, Groza sau Ana Pauker s-au cam plimbat prin zonă, ci și însuși Eroul Necunoscut, care a dat un ocol de câteva zeci de ani pe la Mărășești ca să le facă loc celor trei și altora ca ei. Azi e pe amplasamentul din 1923:

carol

În fine, ca să o închei odată: ce-am aflat din toată povestea asta care a început de la Wenders și Cotovschi nu e că îngerii există. Și nici contrariul. Habar n-am dacă da sau nu. Dar a-i căuta mi se pare o treabă bună.

Comments

  1. […] tot pe-acolo își făceau veacul și fetele astea cu aripi, despre care am mai vorbit aici. Dacă vă întrebați ce-i cu ele, era un magazin Swarovski. Ceea ce la noi are iz de […]