“Şi pe unde mai plecaţi?” “Unde vă faceţi concediul? ” “Aţi fost în Thailanda?” De neconceput aproape să răspunzi “nicăieri”, “acasă”, “nu”. E o presiune din ce în ce mai mare să fii umblat, să ai colecţie de magneţi pe frigider, să îi asasinezi pe ceilalţi cu pozele tale pline de simţire. Trebuie să faci economii tot anul ca vara să marchezi minimum o insulă grecească. E musai să faci şi tu o excursie în Cuba, chit că ţie-ţi ajunge Vama Veche. Îţi place, nu-ţi place, e de bon ton să marchezi LondraParisIstanbulNewYork. Ai, n-ai timp, numărul călătoriilor tale trebuie să crească ca aluatul de cozonac. De la 50 de ţări în sus eşti mai cool.

Eu călătoresc mult. Cu treabă şi fără treabă. M-am împăcat deja cu gândul că sunt posedată de asta şi că nu mă pot lipsi de umblat aiurea pe te miri unde. Predic călătoreala. Vă îndemn şi vă dau ghes, vreau să vă aprind imaginaţia şi să vă fiu ispită. Numai că voi nu trebuie să călătoriţi dacă nu vreţi.

Prin viaţa mea a trecut la un moment dat o doamnă bătrână şi deşteaptă, la care eu am ţinut mult, Lelia Tatu o chema. Fusese farmacistă de fabrică, avea mintea brici, muncise zdravăn în viaţă şi citea alandala tone de cărţi de toate felurile. Multe dintre acestea erau despre călătorii. Nu ştiu dacă ieşise măcar o dată din ţară, avea un tip de mentalitate proletară dintr-aia sănătoasă, nu caricatură, dar putea să povestească în amănunt despre cum e cu turnul Eiffel ori ce-ar trebui să vezi la Roma. Imaginaţia ei o ajutase să călătorească pe unde o interesa. Cărţile erau avioanele ei şi emisiunile tv de travel fereastra ei spre ţinuturile îndepărtate. Preţuia flecuşteţele pe care i le aduceam de prin călătorii pentru că şi ele îi descriau lumea. Din punctul meu de vedere, ea era mai umblată şi mai expertă în călătorii decât câte un rătăcit dromoman care merge în Hong Kong şi crede că e o destinaţie zen sau vreun confuz care nu poate arăta pe o hartă pe unde a călătorit.

De asemenea, sunt oameni care ştiu să descopere lumea în aceeaşi ogradă la ţară sau în aceeaşi mică staţiune la mare. Sufletul lor se încarcă repede, cu un copac înflorit pe o stradă şi cu un trandafir cocoţat pe un gard de lemn. E şi ăsta un fel de a-ţi administra frumuseţea lumii, în porţii mici şi gustoase pentru tine. Prin comparaţie cu ei eu sunt bulimică.

Am cunoscut persoane pentru care o călătorie prea departe era un stres prea mare. Structura lor psihică îi făcea să nu poată trăi mari fericiri în oraşe aglomerate, locuri străine, mijloace de transport. Oamenii sunt mai adaptabili sau mai puţin adaptabili. Asta nu îi face mai puţin interesanţi, mai mici consumatori de poveşti, mai inculţi sau mai intoleranţi.

România e o ţară săracă. Nu avem bani să ne incălţăm de la Prada şi nu tot timpul şi toţi avem bani să ne petrecem concediul în străinătate. Să călătoreşti nu înseamnă să îţi iei bilet de avion, ci să faci rost de nişte experienţe care să-ţi sporească nivelul de fericire. Ştiu tineri care se bucură de oraşul în care trăiesc, care se duc la muzee, concerte, se plimbă prin parcuri, gătesc mâncare exotică şi caută vinuri speciale. Sunt curioşi şi deschişi, fac ceva frumos pentru ei în fiecare zi. Ştiu tineri care călătoresc 10.000 de kilometri ca să bea Jack Daniels, să mănânce friptură cu cartofi şi să îşi cumpere genţi şi pantofi de firmă (de-alea de se găsesc şi la noi pe Calea Victoriei).

Deci călătoriţi dacă poftiţi. Dacă nu, nu călătoriţi. Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună că sunteţi fraieri pentru că nu o faceţi. Nu mergeţi undeva pentru că e la modă. Apăraţi-vă grădina bunicilor ca cel mai bun loc de vacanţă din lume, dacă asta credeţi voi despre el.

Să călătoreşti e mişto. Numai dacă-ţi place.