Jurnal indian aproape live (2)

munnarŢara lui Dumnezeu însuşi. Dar care Dumnezeu?

Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut a unei călătorii în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”. Şi până la urmă, ce atâta modestie?

 icoana autobuzRoată, roată luminiţele înconjură figura lui Iisus, pe altarul improvizat de deasupra scaunului şoferului de autocar. Leit altar hindus, explozie de culori şi lumini, numai că Shiva e jucat de Iisus în piesa asta. Alături e Maica Precista şi o ciudată scenă la care participă şi Iosif, tatăl de împrumut. În Munnar, staţiune de munte britanică, patrie a ceaiului, Dumnezeu e mai mult creştin. “Saint Mary Executive” (Sfânta Maria Executivă) scrie hotărât pe un camion uriaş încărcat cu saci de ceai. “Holy Infant Tire Repairs”(Reparaţii de anvelope Pruncul cel Sfânt) tronează peste un chioşc amărât de la marginea oraşului. Locul în care îţi faci xeroxuri se numeşte Cosmos, iar internet café-ul poarta mândrul sloganul Jesus Never Fails (Iisus niciodată nu dă greş), chiar deasupra inscripţiei cu WI-FI. Pluteşte ceva în aer în orăşelul ăsta mic, plin de culegători de ceai oropsiţi, care au venit din statul vecin, Tamil Nadu, să facă cea mai umilă şi grea dintre muncile legate de pământ.

culegatori de ceaiDar sudoarea nu se vede. Nici în pliculeţele frumos aranjate pe care le cumpărăm pe bani buni de la Mega Image, nici în kilogramele de plante tocate care miros ademenitor pe care le poţi lua din orice magazin indian. Nici măcar în  peisajul seren şi tulburător al plantaţiilor de mare altitudine.

Din Munnar se iese înspre văile şi crestele cultivate cu ceai. Suntem la peste 1400 de metri altitudine şi culoarea aerului e când verzuie, când albăstruie, ca o halucinaţie vizuală. Frunzele tinere şi neculese sunt verzi, proaspete, iar cele de la baza plantei, bătrâne, care doar întreţin arbustul în viaţă, dar nu pot fi folosite pentru ceai, sunt aproape albastre. Sunt rânduri şerpuite printre care stau pietre mari, roşiatice, întocmai ca şi cum ar fi fost de curând o ploaie de meteoriţi. Încerc să fac poze, mi se pare cumva că sunt în paradisul tuturor textelor sacre, al tuturor zeilor. Paradisul nu stă la pozat, pentru că nici eu, nici aparatul nu ştim, ca nişe corpuri străine ce suntem, să furăm lumina soarelui pe frunzele pline de rouă sau ochii scăpărători ai culegătoarelor de ceai sau florile lila care curg din copaci la marginea plantaţiilor.

ceai munnarCeaiul e o afacere uriaşă pentru India. Cel de Darjeeling e mai vestit, cel de Munnar e mai bun. Prima oară când britanicii au descins în Ghaţii de Vest (lanţul montan din sudul Indiei) au găsit aici o junglă deasă, slab populată de triburi de vânători şi culegători. Era cu siguranţă pământul lui Dumnezeu pentru că aici India nu era nici fierbinte, nici plină de praf, ci răcoroasă şi cu aer curat. Coloniştii au căzut la pace cu triburile să-i ajute să facă drumuri şi cale ferată. Primele plantaţii de aici au fost de cafea, numai că ceaiului i-a mers mai bine, aşa că în scurt timp, multele creste ale Munnarului s-au învezit-albăstrit de la arbuştii viguroşi. Triburile şi-au pierdut privilegiile, s-au răsculat împotriva coloniştilor. Coloniştii i-au omorât şi-au adus ca muncitori în plantaţii şi administraţie mai mult creştini.

Micul muzeu al ceaiului de la marginea oraşului Munnar spune această poveste tristă. Tot acolo poţi bea deliciosul masala tea, un amestec de ceai cu mirodenii, lapte şi zahăr, o prăjitură lichidă fierbinte născocită de vreo zeitate locală care se ocupă cu desfătările papilelor gustative. La muzeu ţi se explică şi modul în care se face ceaiul. Cel verde e uscat şi presat şi tocat astfel încât să nu se oxideze. Ca să obţii ceai negru, trebuie să îl supui unui proces de oxidare în plus. La final, toate frunzele, în orice stare, se usucă şi dezinfectează cu aer fierbinte.

Marile plantaţii ale Munnarului sunt acum proprietatea TATA, producătorii de maşini. Deşi agenţiile locale promit plimbări prin plantaţiile de ceai, promisiunea rămâne neîmplinită pentru că tururile recreative pe pantele abrupte sunt anevoioase pentru turişti şi distrugătoare pentru plante.

Autocarul se târâie precaut pe drumurile înalte, pe lângă prăpăstiile ameninţătoare. Opt oameni au murit azi-noapte, ne informează ghidul. Vedem maşina făcută boţ, după ce a căzut câteva zeci de metri. E vesel vopsită şi avea geamuri, semn că transporta turişti. Noaptea a fost agitată, cu furtună, noi nici n-am auzit-o din căsuţele noastre cocoţate pe deal, în pădure. Probabil că visam intens de la spectacolul de arte marţiale pe care ni l-au oferit nişte băieţandri localnici cu o seară înainte.

arte martialeKerala se laudă că a inventat artele marţiale. Care arte marţiale? Păi, toate. Toate acelea care contează, de la kung fu mai departe. Păzea Jackie Chan, Lalu din Munnar, păr de abanos şi muşchi de atlet, privire ageră şi braţ de fier, ne va convinge de asta, chiar aici şi acum, într-un ring plin de praf roşu. Nişte suliţe foarte lungi se învârt ca o ruletă în mâinile vânjoase ale luptătorilor.

arte martiale cu focSalturile în aer sunt înalte, păzea Balshoi Teatrî, balerini sunt şi-aici. Sar ca tigrii şi se arcuiesc ca pisicile supărate, se învârt ca nişte patinatori pe gheaţă şi corpul lor arată hotărârea unor elefanţi. E doar o arenă mică, în jurul căreia stau cu gurile căscate turişti, dar asta nu-i împiedică pe cei din ring să îşi dea sufletele şi să se îndârjească în luptă întocmai ca marele Shiva în faţa unor demoni de doi bani. Se aprind torţele. Focul desenează în aer figuri complicate. Nişte copilandri de-abia intraţi în adolescenţă se aruncă printr-un cerc aprins, prin două, prin trei.

arte martiale 1Lalu pare din ce în ce mai erou, mai glorios, poţi să uiţi de hainele lui de paparudă şi să-ţi închipui că în vechime purta veşnic pe spate blana ultimului tigru pe care l-a ucis. Se termină spectacolul, luptătorii se roagă într-un colţ. Cărui zeu? Numai ei ştiu. Gata, e liber la poze cu protagoniştii. Fetele se duc ţintă spre Lalu. El le ridică cu o singură mână în aer. Icnituri de admiraţie, bliţuri, euforie.

E o seară umedă şi răcoroasă la Munnar, sufletele din oraş visează la stele şi la zei. La Ambady Estate, un sătuc turistic în care locuim, doamna locului a început lungile rugăciuni pentru Lakshmi. Păzeşte-ne casele şi banii din buzunare, fă-ne să plutim prin viaţă, pe un râu liniştit, într-o barcă, asemenea zeiţei Lakshmi alături de soţul ei Vishnu. India are, spun unii, 22 de milioane de zei, alţii 33, alţii susţin chiar că 330 de milioane. Rumeni în obraji, coloraţi şi veseli, cu burţile sătule şi ochii ridicaţi spre cer, puzderia aceasta de zei are în grijă miliardul ăsta de oameni care mişună pe subcontinent, de la Himalaya până în Kerala.

Notă: Aventura din Kerala a fost concepută de 1001 Adventures. Pentru tururi similare îmi puteţi scrie mie la adresa anamaria[at]caia.ro sau peter.schmidts[at]1001adventures.ro.

 

 

 

Enhanced by Zemanta

Comments

  1. […] Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut, a unei călătorii pusă la cale de 1001 Adventures în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”. Şi până la urmă, ce atâta modestie? Episodul 1 e aici şi episodul 2, aici.  […]

  2. […] şi episodul 1, episodul 2, episodul […]

  3. […] şi episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul […]