Aceasta este povestea adevărată, secundă cu secundă şi minut cu minut a unei călătorii în sudul Indiei, în frumosul stat Kerala. Fără modestie, locuitorii de aici îi spun “ţara lui Dumnezeu însuşi”. Şi până la urmă, ce atâta modestie?
Sajeev e puţin mai înăltuţ decât fiica mea de 8 ani şi i se văd dinţii albi lucind pe sub mustăcioara pana corbului încă de dinainte de a trece de vamă. Poartă o foaie cu 1001 Adventures, ne ducem spre el, dar nu, nu el ne întâmpină, ci şeful lui Kumar, mai înalt, care îşi ţine umerii ridicaţi semn că e cel puţin un mic zeu peste şofer şi Sajeev, ghidul pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne ducă prin ţara lui. Suntem în Kochi, un oraş lung şi prăpădit de mic pentru India, cu numai 3,5 milioane de locuitori. Time of India, ziarul subcontinentului e pe toate firmele, din toate cotloanele, ca şi cum timpul ar fi cel mai important pentru oamenii ăştia. Când întrebi de vreun ordin de timp, invariabil ţi se răspunde “5 minutes”, care e în traducere “imediatul” din română, adică fie chiar pe loc, fie la sfântul aşteaptă. Ne îmbarcăm în autobuz “in 5 minutes” (instant) şi plecăm să ne cazăm la hotel tot în “5 minutes” (o oră jumate). Nu te poţi bosumfla.
Toată lumea zâmbeşte. Şoferul de camion pe care încerci să-l pozezi în goana autocarului, fetiţele îmbrăcate cu uniforme după tipar englezesc care se întorc de la şcoală, bătrânul uşor ameţit de haşiş care zace în colţul magazinului cu de toate. Am ajuns în India şi n-am ajuns în India. Unde ţii tu, Keralo, traficul infernal care bagă în sperieţi toate celelalte creaturi ale pământului, în care după legea junglei, cel mai mare îl terorizează pe cel mai mic şi la o adică îl şi înghite? Unde ţii săracii schilozi, din ţara asta care are cel mai mare număr de oameni care trăiesc sub limita subzistenţei? Unde ţii vacile şi elefanţii şi maimuţele care se amestecă în trafic nebuneşte şi îşi lasă urmele ca în sălbăticie? Unde ţi-e mizeria şi agitaţia şi duhoarea grea a suburbiilor? Îl întreb pe Sajeev unde e India aia. Nu e aici, îmi spune, aici în Kerala, oamenii ştiu să citească, deci conduc maşinile mai bine, deci au slujbe mai bune, deci îşi ştiu drepturile mai bine, deci trăiesc în bună pace unii cu alţii, fie creştini, fie musulmani, fie hindu. Aici sunt mulţi creştini, îmi explică şi or să fie din ce în ce mai mulţi. De pildă, dacă vrei să te însori cu o fată creştină bogată, tu sărman băiat hindus, părinţii fetei n-or să fie de acord decât dacă te converteşti. Deştepţi creştinii ăştia şi ochii îi sclipesc optimist la gândul dulce al unei posibile convertiri din dragoste.
Kochi e oraşul în care Vasco da Gama şi-a lăsat oasele. Şi-a petrecut aici ultimele luni de viaţă adulmecând aerul sărat al mării, în căldura uneori sufocantă a tropicelor, până şi-a dat ultima suflare. A fost îngropat în catedrala Sf Francisc, masivă, un schelet mare de piatră în mijlocul unei zone plină de vegetaţie luxuriantă. E o bucată de Portugalia pe coasta Indiei, pentru că aici portughezii au construit şi investit şi au folosit portul ca să transporte preţioasele mirodenii către Occident. Casele din cartierul vechi au acoperişuri mari şi unghiuri drepte, sunt spoite cu alb, ca şi cum cineva ar fi şters culorile din simţul estetic al localnicilor. Se ştie unde a stat Vasco da Gama, pe colţul unei străduţe, nu departe de catedrală şi de actualul teren de cricket al oraşului. Acum e o pensiune acolo, mai jos e o galerie de artă în care se proiecta un film despre Ai Wei Wei, artistul disident chinez şi mai sus o mică librărie plină de vechituri, cel mai probabil abandonate de turişti. Mormântul exploratorului e gol pentru că oasele i-au fost cărate spre Lisabona de către fiul lui.
Kochi e un punct comercial important. Britanicii, care au venit colonişti după portughezi şi olandezi, au dezvoltat portul şi au creat chiar o insulă artificială de proporţii impresionante, unde se pregătesc mărfurile pentru plecare sau unde se depozitează cele aduse de la mare depărtare. În cotloanele insulei, hamalii şi barcagiii, la ora mesei, se strâng în nişte cutii de cărămidă, spoite cu alb, unde se vinde delicioasa masă a muncitorilor Indiei: thali sau sadhya. Un talger de metal urmează să se transforme în adăpostul unui festin local numai din vegetale, convenabil pentru toate religiile, cu toate tabuurile lor alimentare. Baza e un munte mic de orez fiert peste care se toarna o tocană de legume cu mult sos iute. Pe lângă, în vase mici sunt sosuri picante şi aromate, murături, papad, un fel de lipii crocante, prăjite în baie de ulei. Gustul dulce îl dă la final payasam, un soi de colivă mai lichidă, hrănitoare şi bogată în aromă, în care ghiceşti cardamonul, condimentul de suflet al Indiei. Se mănâncă cu mâna în taverne, “in 5 minutes”, ducând la gură năvalnic mâncarea apucată cu primele trei degete, cel mare servind ca să împingi îmbucătura în gură. Numai cu mâna poţi amesteca eficient toate sosurile cu orezul, astfel încât mâncarea să fie zemoasă şi gusturile să se pătrundă. N-am reuşit să fac asta şi nici n-am încercat prea tare, de îndată ce am primit cu bunăvoinţă o lingură. Oricum, nici nu ştiu încă cine era mai exotic în locul ăla, eu pentru muncitorii care înfulecau prânzul ori ei pentru mine, pentru că ne supravegheam reciproc cu mare atenţie. Thali costă 50 de rupii, echivalentul unui dolar şi e masa celor care au o slujbă, a celor care au acces la bani.
În Kochi turiştii se bulucesc în centrul de lângă palatul regal, numit şi palatul olandez. Nu e olandez, e portughez de fapt, danie a coloniştilor către familia domnitoare locală. Clădirea aminteşte de Europa, dar pereţii interiori sunt plini de picturi din Ramayana. Shiva şi multele lui soţii stau graţios în poveştile colorate care îi vegheau pe prinţii locului în timpul lungilor sieste de amiază. În sălile în care se primeau oaspeţi, pe pereţi sunt descrieri ale evoluţiei pământului, de la molecula de carbon până la o fantezie cu o creatură semiextraterestră ce va înlocui omul pe scara evoluţiei. Dincolo de palat e un templu hindus şi străduţe care miros înţepător a parfumuri orientale. Magazinele de obiecte de artă şi mobilă păstrează în ele aroma senzuală a santalului. Simţurile toate sunt hrănite abundent în bucata asta de Indie, cu liniştea ei suspectă, cu ordinea ei neobişnuită.
Kochi are opt evrei astăzi şi o sinagogă dăruită comunităţii de către portughezi, care i-au cărat până aici să le fie translatori şi mjlocitori la comerţ. Comunitatea era mare şi foarte prosperă. Azi din cei opt, şapte sunt bătrâni şi aşteaptă departe de copiii lor plecaţi spre latitudini mai temperate să plece în călătoria lor ultimă. Sinagoga lor veche supravieţuieşte cu dolarii unor binefăcători americani, unul dintre ei, menţionat şi pe o placă de la intrare, fiind Ronald S Lauder, fostul proprietar şi fondatorul Pro Tv România.
Dar n-am înţeles încă nimic din Kerala. Pentru că să te zbânţui pe străzile unui oraş adaptându-te încet la căldura lui copleşitoare, nu înseamnă neapărat că oraşul intră în tine.
“In 5 minutes” se aude din nou, va începe spectacolul de Kathakali, un dans incredibil cu măşti şi costume, mişcări complicate şi tobe puternice, care de 400 de ani spune 101 de poveşti clasice, rupte din Ramayana. Intrăm în sala de spectacol, trupurile actorilor zac pe jos, cu viaţă în ele şi fără viaţă în acelaşi timp, aşteptând să însufleţească personajele spectacolului, spoindu-şi faţa cu cele mai tari culori, obţinute din flori şi pietre amestecate cu ulei de cocos. Un bărbat lipeşte pe faţa actorilor extensii bizare făcute din hârtie. Are dexteritatea unui iluzionist. Feţele prind culoare şi contur. Sub ochii spectatorilor, fără pudoare, un băieţaş de 20 de ani ajunge să poarte faţa înspăimântătoare a lui Rama, cel de-al şaptelea avatar al zeului suprem Vishnu. În 5 minute care au fost poate 30 s-a întâmplat asta, dar ce timp pe lumea asta poate face dintr-un muritor un zeu? Cu feţele pictate şi trupurile învelite în bucăţi de pânză, actorii dispar.
Tobele încep să bată, scena se umple cu creaturile legendei, îmbrăcate în haine uriaşe, straturi, straturi. Dansează cu ochii şi buzele şi obrajii. Forţa lor stă în mişcările mâinilor. Expresivitatea în tresărirea buzei de sus. Brutal şi subtil în acelaşi timp, kathakali mă bagă într-o transă ciudată. Se ţipă, se bate din tobe, timpul se dilată, n-am dormit de peste 35 de ore, am impresia că povestea o să mă sugă în pliurile ei complicate. E despre zei pe scenă, dar pilda e atât de umană. Sita se căsătoreşte cu Rama. Tatăl ei cârteşte împotriva ginerelului său, ignorând că acesta e zeu. Rama îl ucide. Capul lui ajunge să fie ars. Sita jeleşte pierderea tatălui şi Rama i-l aduce înapoi. Cum cap nu mai are, primeşte unul de capră în schimb. Nu te lua în beţe cu cei mai tineri pentru că vei deveni ce eşti, un cap de capră, urlă scena înspre această societate în care copiii stau în coada părinţilor şi-i servesc cu devoţiune aruncând la coş propriile lor dorinţe şi vise! Mi se pare că adorm. Mi se pare că mă trezesc în alt loc.
Dacă eu n-aş fi fost turist şi ei n-ar fi fost actori, dacă am fi tratat Khatakali ca ceea ce este de fapt, un ritual, am fi stat 8-9 ore. Şi eu şi actorii am fi căzut într-o transă adâncă. Ei într-una activă, care i-ar fi lăsat să ţopăie aproape drăceşte atâtea ore şi eu într-una pasivă în care aş fi absorbit toată energia lor, toată înţelepciunea poveştii. N-a fost chiar aşa, deşi ameţită am plecat de acolo. După o oră, poate două, poate trei, cine mai ştie.
În Kochi s-a făcut noapte, prima noapte indiană. O să fim aici 15 zile. Am fi putut fi 30 sau 100. Un an sau doi. E o întâmplare că vom sta aici atât şi e o întâmplare că vom număra zilele după felul nostru de a le număra. Suntem în ziua a noua a lunii Meenam, anul 1188. Indian Time.
Notă: Aventura din Kerala a fost concepută de 1001 Adventures. Pentru tururi similare puteţi să îl contactaţi pe peter.schmidts [at]1001adventures.ro.
Pingback: Jurnal indian aproape live (3) | Depozit
Pingback: Jurnal indian aproape live (4) | Depozit
Pingback: Jurnal indian aproape live (5) | Depozit
Pingback: Jurnal indian aproape live (6) | Depozit