Scrisoare pentru fiica mea si lucruri neasteptate

elefanti-keralaPe 18 martie, pe seară, am scris un legământ pentru fiica mea, care împlinea 8 ani (se găseşte aici).

Nu îi cumpărasem nici o jucărie pentru că n-a vrut, mi-a cerut o excursie, aşa că i-am făcut pe plac, va pleca pe 1 aprilie. M-am gândit totuşi, pe final de zi, că ar fi bine pentru ea să primească de la mine un “contract de viaţă” pe care să-l pun pe blog, să fie public, să nu-l pot retrage. Am scris ce am crezut eu de cuviinţă. Am publicat. Şi-apoi s-a întâmplat ceva complet incredibil. Pe blogul meu relativ mic, care de-abia a depăşit 10 mii de unici pe lună în februarie, au început să intre mii de oameni. Pe 19 au fost peste 10 mii de unici. Pe Facebook si pe mail am început să primesc mesaje. Nu unul, nici zece, ci sute. Unele m-au făcut să plâng, în multe mi se spunea că cititorii au plâns. În primele 24 de ore am răspuns acestor mesaje. Uneori doar cu mulţumesc. Am făcut-o cu prioritate, abandonând “treburile” pentru că m-am simţit onorată de acest val de simpatie. Am primit telefoane pline de căldură, mesaje publice care m-au făcut să mă ruşinez de atâtea laude. Aproape 9000 de oameni au dat like postului cu pricina până acum şi a avut peste 1200 de share-uri. Am înţeles că a circulat şi ca scrisoare, pe mailuri, sub titlul Super! E valabil şi pentru mame de baieţi. Am primit fix trei mesaje negative. Unul în care autorul era curios când voi innebuni (n-am intenţie în curând) şi unul în care autoarea era iritată că mi-am “uitat limitele” şi am vorbit în numele tuturor mamelor (nu, absolut deloc, e o scrisoare absolut personală, pentru un copil concret, de la o mamă concretă). Al treilea era un clasic “ce aiureală, pierdere de timp să citeşti aşa ceva”. Asta ca să nu credem că lumea e plină de venin.

N-am estimat nici o clipă acest “succes” de internet. Ştiu că am spus destul de răspicat lucruri pe care generaţia mea le cunoaşte bine. Din pudoare nu le spune, dar le crede, ceea ce e de bine. Ştiu că am fost sinceră şi încărcată de emoţii, aşa că oamenii au pus preţ pe cuvintele mele.

Înainte ca fiica mea să se culce, pe 18, i-am dat şi ei să citească scrisoarea. A aprobat ce scria acolo, a părut că înţelege şi că o interesează. A comentat totuşi la “uneori mi-aş dori să te leg cu cozile tale lungi de încheieturile mâinilor mele ca să fiu sigură că eşti lângă mine” cu “eu sper că tu chiar nu eşti în stare de aşa ceva”.  Apoi a obiectat la “acum sunt mai deşteaptă decât tine”, spunându-mi “să ştii că nu e prea frumos să te lauzi în public”. Sunt complet de acord cu ea.

Acum voiam doar să vă mulţumesc celor care aţi citit. Sunt copleşită şi mă bucur că investiţi în fericirea copiilor voştri, nu în fericirea voastră, folosindu-vă de copiii voştri. Aş vrea să vă îmbrăţişez pe toţi, să vă întorc căldura cu care m-aţi hrănit zilele astea.

În câteva ore plec spre India, într-o călătorie în Kerala, supranumită God’s Own Country. Mă voi strădui să vă spun zilnic, cât voi fi acolo, câte o poveste indiană, colorată şi plină de sens.

Namaste!

 

Enhanced by Zemanta