Povestirea 2

voronetAcum ceva vreme m-am apucat de scris nişte poveşti cu vii şi morţi. Am mai publicat una pe blog şi în revista Tiuk a fraţilor Vakulovski. Astăzi puteţi citi senzaţionala poveste a domnului Petruş, cămătarul credincios care dacă n-ar exista decât în rândurile de mai jos, ar fi un subiect taman bun de Ştirile de la ora 5. Hai şi de la ora 7.

Era 8 dimineaţa. Asta înseamnă că domnul Petruş trece sprintenel prin faţa magazinului de pâine Spicul, gata să treacă strada. Paltonul fără cută, fără pată, uşor lucios de la spălat, călcat, spălat, călcat, era potrivit de strâns pe el. Purta căciulă de miel şi în picioare un fel de galoşi care dispăruseră din producţie de mai multe decenii. Dacă te uitai atent la cum merge, puteai crede că are prinse de călcâie nişte arcuri, care îl fac să salte, egal şi elegant, ca şi cum ar fi ocupat cu un exerciţiu fizic, nicidecum cu mersul la biserică. În mână ţinea o servietă neagră, de piele, care împlinea anul acesta 50 de ani, impecabilă şi mult mai tânără decât domnul Petruş, care va împlini 87. Îi plăceau lucrurile fără moarte, de aceea achiziţiona fiecare obiect cu mare grijă, suspectându-l mai întâi de lipsă de rezistenţă şi mai apoi, după analize şi meditaţii îndelungi, după judecăţi tăioase, adică foarte obiective, hotăra dacă obiectul cu pricina poate face parte din lumea lui. Chibzuinţa alungă suferinţa.

Acelaşi proces minuţios de analiză îl aplica şi fiinţelor omeneşti, căci animalele îi displăceau complet şi de treaba asta era conştientă şi doamna Petruş.

A trecut repede de magazin, s-a uitat în dreapta şi în stânga precaut, cum altfel, şi a trecut strada. S-a oprit la poarta bisericii, a scos cheile din servietă, sprijinind-o cu îndemânare de piciorul stâng, a descuiat poarta, apoi uşa, a intrat. De-a dreapta, pe perete sta pictat un om bătrân, blând la chip, pe care un înger îl ia de mână în momentul morţii. Domnul Petruş s-a plecat uşor spre imagine, nu din cap, ci din şale, aproape cu tot corpul. De-a stânga e o frescă în care un cămătar îşi păzeşte agoniseala lui de o viaţă, în vreme ce diavolul îi face o vizită. Domnul Petruş s-a plecat şi spre stânga, elegant, şi a lăsat un zâmbet ştrengar să îi scape. E dascăl la biserica asta de exact 66 de ani şi 23 de zile şi face acelaşi lucru, în fiecare dimineaţă, fără oprire, de tot atâta vreme, indiferent de condiţii. A îngropat 4 preoţi în lunga lui carieră, ceea ce îl face să simtă că, pe merit, îl are drept protector pe însuşi bunul Dumnezeu.

Fără să piardă timpul, s-a întors spre uşă şi a închis-o. A aprins luminile, şi-a lăsat servieta lângă găleata cu aghiazmă şi a străbătut hotărât biserica până la cutia milei. A luat cutia, a pus-o pe măsuţa pentru pomeni, s-a aşezat tacticos, trăgându-şi paltonul cu grijă sub şezut şi a început să numere cu mare încordare banii, notând într-un registru: 5×10 lei= 50 lei şi tot aşa, după acelaşi model, pictând cifrele fără grabă. Ce atâta grabă, era, de altfel, una din vorbele lui preferate, mai ales aici, în biserică, când vreunul îşi pierdea răbdarea sau vreun copil trăgea de mă’sa să plece cât mai repede. Pentru această situaţie, adică copii turbulenţi, purta în buzunarul de la vesta împletită, întotdeauna 7 bombonele îmbrăcate în staniol. 7 pentru că s-a dovedit că asta e cifra perfectă pentru a satisface nevoia copiilor obraznici duminica, fără a ţine prea multe bomboane cu tine, totuşi, lucru care ar putea duce la lăbărţarea buzunarelor şi degradarea obiectului de vestimentaţie.  Domnul Petruş s-a gândit că nu mai merge, trebuie dat drumul la căldură, dat fiind că toamna era destul de aspră, iar doamnele care se propteau în faţă la slujba duminicală destul de şubrede şi bătrâne. El, nu, mulţumeşte Celui de Sus, e făcut dintr-un aluat rezistent şi e călit, apoi el e bărbat. Şi când s-a gândit la asta a zâmbit satisfăcut. Doamnele îl admiră mai ales pentru politeţea lui excepţională, care îl împinge să sărute mâini peste mâini şi să îşi dea căciula jos din cap când salută. Reguli de bază niciodată încălcate. A început să ţâţâie mulţumit, erau ceva bani în cutie, mai rămânea să verifice atent fiecare calcul deja făcut şi să afle totalul. Operaţiuni de maximă importanţă. Suma obţinută zilnic o trecea într-un alt registru, unde erau scrişi şi credincioşii care aduseseră contribuţia la biserică. Încordarea de pe faţă îl făcea să semene cu un broscoi cu gura cusută. Era aproape respingător, iar în momentul în care fiinţa aceea s-a năpustit asupra lui, ochii i-au ieşit din orbite şi albeaţa s-a înroşit într-un mod în care nu li se poate întâmpla oamenilor, ci poate doar extratereştrilor. O mână rece şi mare i-a acoperit gura şi un braţ grosolan, acoperit de un fâş care mirosea a ţigară, îi apăsa pe gât, făcându-l să respire cu greu. Domnul Petruş era foarte speriat, dar asta nu l-a împiedicat să se dezguste mai întâi de mirosul de tutun pe care nu-l tolera în nici un fel. Şi mai oribil, palma brutei îi apăsa dinţii firavi pe care îi îngrijea cu atâta fervoare. A încercat să se întoarcă să vadă cine e bestia şi cum a ajuns acolo, dar până să se dezmeticească a auzit:

–       Dacă scoţi vreun sunet, în trei zile ai gura plină de pământ, la 3 metri dedesubt. Priceput?

Caracuda dracului, s-a gândit domnul Petruş. Era Florin, căruia îi împrumutase acum trei luni, chipurile pentru o lună, 2000 de lei. Jigodia nu-i plătise nici măcar toată dobânda, darămite datoria.  A dat din cap încetişor. O spaimă nemaipomenită l-a cuprins. Oare uitase să încuie uşa după el? Oare, după atâţia ani în care nu greşise un pas, nu încălcase nici o regulă, nu se abătuse de la firesc nici cu un milimetru, să fi uitat ceva? Oare se apropia de el bătrâneţea aceea oribilă, pe care o putea observa la cunoştinţele lui şi care îl dezgusta cu totul? Cum a intrat prostovanul ăsta aici? Încerca să spună ceva pe sub palma care nu se dezlipea de buzele lui storcite.

–       Te ştiu de când erai mic, Florine.

Când Florin era mic, bătuse cu pietre nucul din faţa casei domnului Petruş, aşa că i-a altoit câteva pe spinare cu o jordie şi l-a pus pe taică-său să plătească paguba. Nu mult, dar dacă strici, plăteşti, aşa a fost el toată viaţa de părere. Palma s-a deprins repede de faţa lui şi a simţit cum Florin îl împunge cu o chestie în coaste.

–       De ce vrei să îmi iei casa, moşneag spurcat? O să te împuşc urâţenia focului.

Florin s-a mutat în faţa lui. Avea, desigur, un pistol în mână, pe care îl flutura ca un imbecil lipsit de orice precauţie. Asta era o situaţie prin care domnul Petruş mai trecuse şi altă dată. În meseria lui, de cămătar, căci asta făcea în a doua parte a zilei, după ce termina cu biserica, toţi sunt supăraţi când le iei casa şi se prefac că nu au înţeles contractul. Dar ei au ştiut pentru că au semnat. Şi când au semnat, li s-a citit cu voce tare actul şi au fost întrebaţi de câteva ori dacă vor împrumutul.

–       Florine, eu sunt bătrân, îmi trebuie banii pe care ţi i-am dat. Nici nu îţi dădeam dacă nu te ştiam personal.

Ăsta era textul cu care îi înmuia la început, dar tâmpitul ăsta tânăr se comporta ca o bestie dementă.

–       Băi, drace, lasă textele, că ştiu că dormi pe bani.

Domnul Petruş mai că n-a zâmbit de plăcere, amintindu-şi de salteaua lui, e adevărat, sub care îndesase bancnote străine, în teancuri de câte 100, frumos etichetate şi împachetate.

–       Florine, eu am leafă de dascăl şi fac economii, că nu beau, nu fumez, nu mănânc prea mult, carne doar la sărbători…

Ăsta era de obicei pasul doi, când făcea hahalerele să se simtă vinovate. Cine ajunge să se împrumute este un om necumpătat şi nechibzuit, îi zicea uneori doamnei, aşa, ca să îi amintească principiile lui sănătoase.

–       Tacă-ţi gura şi scrie că ţi-am dat banii, drace. Te omor.

Florin era nervos şi ţipa, semn că strategia mergea ca pe roate sau cel puţin se comporta după aşteptări.

–       Florinele, mamă, dacă tu crezi că mie îmi mai este dragă viaţa. Am 86 de ani, mâine-poimâine fac 87, sunt sătul.

Cu replica asta îşi dezarmează de obicei interlocutorii. A ridicat capul în sus şi şi-a dat ochii bulbucaţi peste cap ca să se vadă clar şi fără putinţă de tăgadă că i-e lehamite. Gestul l-a făcut să arate atât de urât încât agresorul lui şi-a luat pentru o clipă ochii de la el.

–       Poate că nu îţi pasă de viaţă, vierme, dar eu o să te chinui până o să semnezi că ţi-am dat banii, golan bătrân.

Domnul Petruş a început în sinea lui să accepte posibilitatea de a pierde o anumită sumă de bani, dar nu înainte de a lupta pentru ea. Fără luptă pierzi războiul. Aşa era, cu siguranţă.

–       Florine, tu eşti tânăr, păcat de tine să ajungi la puşcărie, să plângă mama ta după tine, să moară de inimă, vai de sufleţelul ei bun, s-a tânguit, cu gura tremurată, ca şi cum era gata, gata să plângă la gândul mamei lui Florin.

–       Mama a murit, moş senil. Nu mai moare o dată de dragul tău.

–       Eşti orfan, dragul de tine. Să nu-ţi laşi, Florine, copilaşii să trăiască ca orfanii, cu tăticuţul lor drag în închisoare, vai de capul meu, eu mă simt vinovat, din cauza mea e tot. Eu sunt un moşneag, fac umbră pământului degeaba, dar tu, băiat tânăr, pentru aşa o prostie să îţi laşi tu copiii de izbelişte.

Eliberă un oftat puternic, care se auzi cu ecou în biserica goală, apoi reuşi să stoarcă vreo două lacrimi din ochi şi un suspin.

–       Cretinule, n-am copii.

O grimasă a cucerit partea dintre gură şi nas a domnului Petruş în momentul în care s-a gândit că pentru prima oară în atâţia ani de profesie a fost un dobitoc pentru că nu a analizat bine situaţia acestui împrumut. De obicei, ştia totul despre cel care urma să ia banii, dar în acest caz s-a grăbit, clar, s-a grăbit, pentru că i s-a părut că vara a mers treaba prost, oamenii nu mai împrumutau, nu mai voiau bani, aşa că boului ăstuia care stătea acum cu o armă îndreptată spre el, i-a dat banii repede şi fără prea multe discuţii, mai ales că i-a spus că are de lucru. Îşi amintea că îl căpăcise în copilărie ceea ce însemna, bineînţeles, că are un ascendent asupra lui din start. Şi-a făcut un scurt calcul în cap.  Şi-ar putea scoate cele două mii de lei de la familia Negru, asta dacă fiica lor nu le trimite bani din străinătate să stingă datoria înainte de sărbătorile de iarnă. Apoi s-a gândit la casa lui Florin, o cocioabă, dar cu o poziţie destul de bună, ar fi scos pe ea, poate 30 de mii, poate chiar 35 de mii, în definitiv nimeni nu îl grăbea să vândă. Asta era politica lui, răbdare la vânzare, răbdare la cumpărare. Neplăcută situaţie. Cine poate şti ce face doamna Petruş acum, dacă a început să rezolve treburile pe care i le lăsase de făcut.  În fiecare dimineaţă, de 63 de ani, scria pe o hârtie ce are de făcut doamna, astfel încât să fie organizaţi bine şi lucrurile să se desfăşoare fără cusur. Gospodăria lor era mare pentru că banii sunt tot timpul de trebuinţă. La început a fost mai greu, doamna, Domnica după numele mic, era mai înceată, mai încăpăţânată şi mai lipsită de vlagă. Cu insistenţă şi corecţii repetate, domnul Petruş a reuşit să o facă să corespundă (adora acest cuvânt) cu exactitate aşteptărilor şi viselor, pe care, să recunoaştem, le avea încă din copilărie. Când s-a căsătorit a avut grijă de sfaturile bune ale mamei sale să îşi ia o fată cu desăvârşire săracă şi cu desăvârşire lipsită de farmec, astfel încât viaţa urma să se petreacă lipsită de incidente şi pasiuni care au de obicei darul să o tulbure şi uneori chiar să o distrugă. Desigur, doamna Petruş era urâtă, dar dat fiind locul pe care domnul l-a câştigat cu bani, politeţe şi inteligenţă în comunitatea locală, a început să se îngrijească pe măsura statutului ei. O perucă roşiatică îi acoperea părul veşnic tuflit şi tocat la vârfuri, dispus pe cap în smocuri inegale, smocuri despărţite de vârtejuri. Desigur, la ţară acest mic inconvenient cu podoaba capilară se rezolva prin purtarea permanentă a baticului, dar la oraş, mai ales între oamenii cu stare, acest lucru e exclus din start. Apoi, domnul Petruş i-a achiziţionat machiaj. Acum ea deţine o trusă uriaşă, cumpărată la mâna a doua de la rudele unui machior care lucrase în teatru şi care decedase subit în floarea vârstei. E o trusă de excepţie, o ţine deja de mai bine de 10 ani. Generozitatea cumpătată şi galanteria înnăscută a domnului Petruş l-au făcut să îi furnizeze doamnei şi creme din cele mai bune pe care le cumpăra direct de la fabrică, pentru a evita costurile ascunse ale comercianţilor care iau pielea de pe tine fără nici un motiv întemeiat. Cremele urmau să corecteze ridurile adânci de pe faţa doamnei, care au apărut încă din tinereţe, mârşăveşte, în scurt timp după căsătoria lor. Faţa doamnei era îmbătrânită, spre deosebire de faţa domnului, care în ciuda trăsăturilor inegale avea pielea într-o excelentă stare. Desigur şi stilul lor de viaţă era diferit pentru ca doamna mânca în exces, ceea ce domnului îi provoca greaţă. Dar e acel lucru pe care l-a trecut cu vederea de dragul unei căsnicii armonioase, fără a omite să-i spună din când în când: faţa îţi arată viaţa.

–       Scrie, a urlat Florin, distrugând micul moment de linişte care îl făcuse pe domnul Petruş să creadă, pentru câteva clipe, că ce i se întâmpla e doar un vis.

–       Scriu, a zis bătrânul spăşit, dar relaxat, presimţind că lucrurile se vor rezolva şi îşi va putea continua nestingherit programul.

Trebuia să ajungă la doamna Florescu, recent rămasă văduvă, distinsă profesoară de franceză, să discute despre milostenia care trebuie făcută de sărbătorile de iarnă. Desigur, doamna scotea din dulap un borcan de şerbet, umplea un pahar cu apă, lăsa două linguriţe să se scurgă în pahar şi apoi i-l dădea, privindu-l blând. Negreşit va mirosi a apă de trandafiri, preferata lui. Şi-o aminteşte în tinereţe, era frumoasă, dar mult prea înţepată pentru gusturile lui. Două nuci prea tari nu se sparg una pe alta, era vorba lui, i-a tot spus-o şi lui fiu-său, încercând să îl îndrume bine în viaţă. S-a apucat să scrie. Sus, caligrafic, a pictat, cu litere mari la începutul fiecărui cuvânt, ca şi cum fiecare cuvânt era cel mai important şi ultimul din lumea asta: Proces Verbal De Restituire a Datoriei. Sub cuvintele astea a trecut atent data, trăgând cu ochiul înspre registrul bisericii să mai verifice o dată. Actele trebuie să fie corecte. Cine e murdar în acte, e murdar în viaţă, asta e credinţa lui şi nu are de gând să renunţe la ea nici măcar în aceste momente, să spunem, mai grele. A continuat- Subsemnatul Ilarie Petruş, de faţă cu martorii…S-a oprit brusc.

–       Florine, noi nu avem martori, ne trebuie martori. Faţa i se schimonosise din nou şi îşi arăta vârsta foarte clar. Deodată, era urât pentru că devenise bătrân, foarte bătrân.

–       Taci, drace şi scrie.

–       Nu pot scrie fără martori.

–       Te omor, jigodie, martori îţi trebuie ţie?

Domnul Petruş devenea neliniştit. Accepta să şteargă o datorie, a mai făcut asta o dată, când o anumită domnişoară nu a mai putut să plătească şi s-au înţeles omeneşte. Dar asta a fost doar pentru că e o persoană generoasă şi desigur, domnişoara i-a apreciat discreţia deplină şi politeţea distinsă. Dar să faci acte fără martori, asta nu. Şi atunci a chemat-o pe doamna Petruş, despre care ştia că e şi dumneaei discretă şi cu acest martor, a stins datoria la o dată la care s-au înţeles. Dar golanul ăsta crede că schimbă reguli de o viaţă.

–       Florine, eu sper să mă înţelegi, actul e act. Eu îţi propun să o chemăm pe doamna Petruş să ne fie martor.

–       Scrieee, a urlat tânărul astfel încât bietului domn au început să îi ţiuie urechile.

Neliniştit, a tăiat cu o linie cuvintele „de faţă cu martorii”, s-a semnat mărunt deasupra, ca recunoaştere a umilei lui greşeli, dar o greşeală pe cale de a fi remediată. A scris: fără Martori de faţă, cursiv şi apăsat, ca şi cum, dacă cineva străin ar fi văzut acest act şi-ar fi dat seama din tipul de scriere că nu, nu domnul Petruş a luat asemenea decizii aberante. S-a uitat chiar în ochii călăului, mai întâi a observat că are ochi albaştri şi trăsături frumoase, apoi l-a văzut cum se pregăteşte să urle din nou.

–       Moaş-ta mă-tii de moş dobitoc, tu-ţi martorii să-ţi fie, tu n-auzi în Paştele mă-tii să laşi martorii în pace?

Domnul Petruş a plecat capul. Era dezgustat, nu-i plăceau vorbele vulgare, le spunea murdării şi odată, când fiul lui era mic l-a auzit cu o murdărie şi l-a spălat afară cu furtunul preţ de o oră ca să îl cureţe. Domnul Petruş se pricepea la educaţie, căci şi soţia şi copilul se cizelaseră în timp şi nu s-ar fi mirat dacă viaţa de apoi şi-o vor petrece în rai, reuşind să frângă în ei orice pornire dezgustătoare. Avea un fel de radar care îi arăta unde e micimea, unde e păcatul, unde e încălcarea poruncii şi ştia să acţioneze precis şi eficient ca să alunge acele lucruri care ne fac să fim bătaia de joc a demonilor. Nu ştia ce să facă acum. Bestia asta turbată, needucată, vrea ceva ce nu există şi ce el nu ştie să facă. Florin a luat foaia şi a rupt-o. A pus mâna pe registru şi a jumulit din el o filă, spre durerea mare a domnului Petruş care îşi vedea munca de un an de zile aproape, pângărită de derbedeul ăsta pe care l-a ajutat creştineşte la nevoie. Sărmana lui mamă îi spunea: facerea de bine ţi se întoarce cu rău înapoi, dar apropierea lui de biserică, atâţia ani, îi mai înmuiaseră inima. Şi iată unde a ajuns, din neascultare de părinţi. A luat-o de la capăt şi a observat că îi tremura uşor mâna când scria din nou titlul. Nu ştia ce e frica, nici boala, nici bătrâneţea, aşa că a preferat să îşi zică despre sine că a devenit friguros, că da, în biserică era frig, iată de la ce vine tremuratul.

–       Florine, mamă, zi tu cum să scriu, te rog, s-a miorlăit ciudat domnul Petruş, mizând pe faptul că bestia trebuie să fie suficient de înapoiată încât să îi dicteze nişte prostii. Gândul acesta îl învioră, aşa că tremuratul aproape că dispăruse şi o căldură plăcută l-a cuprins începând din pântece.

Probabil că doamna Petruş a curăţat cocina. Da, ţineau 10 porci pentru că doamna era încă în putere şi un ban în plus nu strica niciodată. La urma urmei, dacă au clienţi, de ce nu ar creşte porci. Ce îl enerva era că şi acum, după atâţia ani, zilnic, ţinând o batistă în dreptul nasului, trebuia să inspecteze munca pe care o făcea doamna, astfel încât să fie sigur că lucrurile sunt în stare bună. Prea multă încredere îţi aduce un pumnal în spate, asta era o vorbă pe care a spus-o la un praznic şi toată lumea l-a aprobat.

Florin a început să turuie.

–       Eu, Ilarie Petruş, l-am împrumutat pe Florin Niculae, cu suma de 2000 de lei, pe care mi-a returnat-o integral, azi, 3 noiembrie. Actul notarial 524/2011 este prin urmare, lovit de nulitate.

Aşadar golanul ştia şi numărul actului, asta înseamnă şi premeditare, s-a gândit domnul, pentru că începuse deja în cap procesul infractorului care l-a făcut să nu ajungă la doamna Florescu. Dacă dobitocul mai stătea mult întârzia şi la domnul Coşofreţ, care l-a invitat la un pahar de must. N-ar fi vrut să îl refuze sub nici o formă, mai ales că îi vindea cartofi pentru iarnă. Da, aveau pământ şi cartofi, mai ales că doamna Petruş nu avea altă ocupaţie, ea serviciu n-a avut şi la o adică, îi plăcea grădinăritul, se vede după florile din faţa casei. Ocupaţia lungeşte viaţa. Ajunsese la această concluzie chibzuită după ce a văzut un reportaj despre japonezi la televizor. Cartofii îi vindeau, ei nu mâncau aşa ceva, amidonul tâmpeşte, asta tot de la televizor o ştie. El dorea să rămână în bună stare, iar doamna, ca să fim sinceri, n-a fost niciodată foarte deşteaptă, motiv pentru care nu a supus-o unor posibile umilinţe şi a sfătuit-o să stea mai mult acasă. Era o doamnă, dar ce ar fi putut ea vorbi la mesele festive sau la hramuri? Despre cartofi, despre porci? Să fim serioşi, asta nu e conversaţie. Scrisese ce i-a dictat bestia. Florin a luat foaia şi în momentul următor domnului Petruş i-a pocnit o ureche şi a simţit că se dezechilibrează şi cade de pe scaun. Şi-a dat seama că Florin l-a pocnit şi a fost mai întâi puţin mirat. La ce bună bătaia, dacă ai cuvintele la tine? Era un fel de proverb scornit de el însuşi, de curând, de care era foarte mândru, dar nu prea avusese ocazia să îl spună. Asta îi plăcea la el cel mai mult. Avea în fiecare sertăraş al minţii, chiar pentru situaţii oribile ca aceasta câte o vorbă de duh pregătită. Câţi se puteau lăuda cu aşa ceva?

–       Paştele mă’tii de moş senil, iar mă iei cu martorii?

Florin i-a băgat foaia în ochi şi şi-a dat seama că fără intenţie, a scris la final, Act Încheiat fără Martori din motive obiective. Fără intenţie. Uite, asta nu i s-a mai întâmplat, motiv pentru care s-a înfricoşat puţin.

–       Florinele, tată, ca fiul meu eşti, am scris ca să fii tu acoperit, să încheiem afacerea legal. Tu ştii că eu sunt om corect.

O minciună spusă convingător, devine adevăr. Asta nu era vorba lui, de ce să mintă, o auzise la o masă de la o femeie guralivă. A văzut cum bestia parcă s-a înmuiat, dar nu, băiatul ăsta era imprevizibil. Ochii lui Florin se tulburaseră şi se holba într-un fel care îi aducea aminte de propriul fiu atunci când se afla alături de el pe lungul drum al educaţiei pe care l-a parcurs singur, pentru că doamna Petruş nu era dotată cu calităţi de pedagog. O aşteptare neplăcută i-a inundat mintea. Dacă bestia mai stă mult, cine va gusta mâncarea doamnei Petruş ca să îi spună dacă e bună sau rea, dacă e sărată de-ajuns? Asta era crucea lui, căci biata Domnica gătea mediocru, iar bietul Ilarie ura mâncarea mediocră. Aşa că stabilise o rutină strictă care să împiedice suferinţele tardive şi inutile. La ora 13, domnul Petruş se abătea din treburi pe acasă, unde doamna trebuia să fie gata cu meniul zilei. Controla mâncarea atent, asculta procedurile folosite şi gusta îndelung. Tot ce putea fi corectat era corectat, doamna era admonestată ca să reţină greşelile şi să nu le repete, apoi ce nu putea fi corectat era trimis la porci şi procesul era repetat până la ora 18, când domnul Petruş dorea cina. Masa de amiază era negreşit în oraş, la una dintre multele doamne din comitetul bisericii, gata să potolească foamea unui om atât de dedicat muncii pentru comunitate.

–       Dobitocule, o să facem altceva.

L-a ridicat de jos, cu destul de multă grijă, dar la final l-a izbit uşor de scaun. Nu a protestat, cu bestiile greşeala e să te arăţi slab. De fapt, cine se poartă ca o găină sfârşeşte ca o găină, asta era inventata pentru doamna Petruş, care răspunde prost la critica constructivă, prin plâns isteric, care se cere şi el rezolvat într-un mod ferm, dar subtil. Dar se potrivea şi acum, culmea, lui însuşi, n-ar fi crezut aşa ceva.

–       O să îţi scrii spovedania finală, satană ce eşti. Crezi că nu ştiu cine eşti? Crezi că nu ştie tot oraşul?

Bestia a devenit agresivă verbal, asta înseamnă că se simte puternic, dar domnul Petruş ştie despre astea destule.

–       Florine, tu eşti un om bun, l-a luat calm domnul Petruş, amintindu-şi de un câine pe care l-a avut şi care era foarte agresiv până când, cu calm, a reuşit să bage el spaima în dulău.

–       Şi tu eşti rău, moş scârbos. Pune mâna pe registru şi scrie, târâtură.

I-a aruncat registrul cu socoteli finale în faţă. Domnul Petruş s-a crispat, nu-i venea să mâzgălească registrul frumos liniat. De fapt, ce registru? Domnul Petruş cu domnişoara Margareta au lucrat împreună o după-amiază întreagă să linieze, să facă rubrici, totul să fie la locul lui în el. Domnişoara Margareta a fost contabilă, dar modelul de registru nu l-a făcut ea, deşi aşa ar fi fost de aşteptat. Oricum, era în zadar, mâine, când toate astea se vor fi terminat, va trebui să rămână o oră în plus cel puţin, să refacă o parte din registrul distrus.

–       Spovedeşte-te, fiară, scrie acolo păcatele tale, dement bătrân.

–       Florine, eu scriu, tată, scriu. Domnul Petruş şi-a dat seama că nu e chip să scape de ăsta dacă nu îi face pe plac.

Dar totuşi ce face doamna Petruş? A terminat mâncarea? Probabil că da, iar acum e neliniştită şi pariu că l-a sunat pe fiu-său, deşi nu sunt încă orele în care e gratuit. În plus, asta cu vorbitul la telefon îl umplea de nervi. Vorba multă, sărăcia omului, o transformase în vorbitul la telefon, ruina familiei noastre. Le-a şi explicat zicala, pe de o parte erau pierderile de bani, apoi pierderile de timp, apoi posibilele pierderi de afaceri sau alte aranjamente. Bunăoară un om vrea un împrumut şi telefonul tău sună ocupat timp de 10 minute. Clientul poate apela oricând la o altă sursă de bani. Adio dobânzi, adio bunăstare. A început să scrie încet. Subsemnatul Ilarie Petruş, mă Spovedesc următoarele. A făcut apoi un tabel care arăta chiar aşa.

Nr crt. Păcat Nr bucăţi

S-a oprit mulţumit şi a întrebat calm.

–       Pentru câtă vreme crezi că trebuie să mă spovedesc?

–       Pentru toată viaţa, diavole.

Asta cu diavole chiar era exagerată. Avea şi el câte un păcat pe ici pe colo. Cine nu are? Dar era un om bun şi foarte corect, poate puţin prea corect.

–       Florine, păi de unde să mai ştiu eu, de câte ori nu mi-am ascultat mama.

–       Moş cu coarne, nu mă interesează mă’ta. Mă interesează câţi oameni ai jupuit, cu câte femei ai înşelat-o pe nevastă-ta, cât ai chinuit-o şi umilit-o, cât ai furat şi pe cine ai minţit.

Domnul Petruş a simţit cum se înroşeşte, ceea ce i se întâmpla numai în cazuri extreme. A fost o situaţie, de pildă, când fiul lui, la 14 ani, a plecat de acasă, iar doamna Petruş urla ca o nebună că îl denunţă pe domnul la poliţie pentru cămătărie. Poftim, pentru ce să îl denunţe? Şi cine credea o babă sulemenită, cu perucă roşcovană pe cap? I-a şi spus atunci că o persoană care arată cum arată ea, nu are nici cea mai mică şansă să fie ascultată. Numai înţelepciunea lui mare l-a făcut să o ierte şi să îşi reia viaţa ca şi cum aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat niciodată.

–       Eu nu am făcut ce spui tu, a urlat domnul Petruş. Florin a tresărit, nu s-a aşteptat la aşa ceva. I-a tras un dos de palmă. Bătrânul s-a clătinat.

Îl durea capul şi obosise, probabil de aceea se purta aşa lipsit de tact. A încercat să se adune puţin şi să se uite în ochii torţionarului său, astfel încât să citească posibilele ameninţări. Ochii lui Florin, albaştri, nu trădau nimic din ce căuta domnul Petruş să citească. Niciodată nu i-au plăcut oamenii cu ochi albaştri, mai mult din acest motiv. Nu ştii în ce ape se scaldă. Auzise de la un vecin că fiul lui s-a căsătorit cu o femeie cu ochi albaştri şi că a făcut un copil cu ochi albaştri. Nu i-a văzut pentru că relaţiile s-au răcit. Îi părea pe undeva rău, dar era mulţumit că îşi face datoria. De la naşterea nepotului pe care nu l-a cunoscut personal, lunar, a depus la bancă o sumă fixă de bani, 300 de dolari, în contul pe care doamna Petruş l-a luat de la fiul ei. Niciodată nimeni nu i-a mulţumit, în afară de doamna, pe care, fie vorba între noi, el a obligat-o să îi mulţumească. Când îţi pierzi recunoştinţa eşti mai puţin decât un câine, asta obişnuia să îi spună.

–       Scrie, a urlat Florin.  Îţi dictez: sunt o jigodie care face bani din camătă. Azi, la 80 de ani..

–       86, a zis domnul Petruş, neîndurând inexactităţile şi aiurelile.

–       Scrie, sac de oase. Azi mă duceam la amanta mea, madam Florescu. În acest timp, nevastă-mea muncea ca o sclavă.

Bătrânul a simţit că se îneacă. Lucrurile personale nu se discută aşa. El a fost un om foarte discret, ăsta e secretul succesului. Dacă înghiţi orice…A uitat continuarea. Pe foaie a văzut nişte litere urâte, lăbărţate, de care s-a ruşinat. Nu putea scrie tocmai el atât de infect, el, care are o caligrafie ireproşabilă. Respira sacadat. Florin îl zgâlţâia, dar degeaba. Poate a căzut? Nu îşi mai simţea corpul, era enervat de faptul că acest corp pe care el l-a îngrijit absolut excelent acum îl trăda mizerabil.

S-a mai trezit puţin şi era beznă afară. Îi era frig şi nu se putea mişca. Florin dispăruse. Oare de ce doamna Petruş nu a anunţat pe cineva că el nu a venit acasă? De ce nu l-a căutat? E drept că nu avea permisiunea să iasă din casă aiurea, fără aprobare, dar ăsta era caz de urgenţă. Regreta că nu şi-a găsit o soţie mai deşteaptă puţin, acum chiar i-ar fi prins bine. Nici preotul nu a venit pe la biserică azi. O fi încuiat infractorul ăla ordinar uşa bisericii? A ajuns la concluzia că cel mai cumsecade ar fi să se culce. Noaptea e un sfetnic bun, e o zicală. S-a înveselit puţin văzând că încă îi ies zicalele. Ţinea să fie totuşi, un om spiritual. S-au auzit nişte paşi. O clipă s-a temut grozav că jigodia s-a întors, dar după paşii apăsaţi era părintele.

–       Părinte, a scâncit domnul Petruş. Şi s-a cufundat într-un vis plăcut şi mai ales cald.

Până să vină preotul să o ducă la spital la soţul ei, doamna Petruş s-a aranjat cuminte. Şi-a pus peruca, s-a machiat, s-a îmbrăcat cu o rochie roşie pe care a primit-o cadou de la nora ei şi şi-a pus în picioare pantofii cu care a mers la înmormântarea mamei domnului Petruş. La gât avea un guler de vulpe, asortat cu paltonul. Ambele erau vechi, incredibil de vechi. A ieşit pe prispa casei şi a stat cuminte, emoţionată, ca o fetiţă în prima ei zi de şcoală. Din când în când zâmbea, aşa, ca pentru ea. Se dăduse cu mult parfum, ca să acopere mirosul de naftalină din guler, miros care îl deranja nemaipomenit pe domnul Petruş. Mai frumoasă de-atât n-a fost vreodată şi slabe speranţe că va fi. Preotul a venit, a urcat în maşina lui ieftină şi cam neîngrijită, cu eleganţă, închipuindu-şi că e tânără şi că cineva se poartă frumos şi blând cu ea. Părintele Nicu i-a spus încă din maşină că domnul Petruş nu se poate mişca, dar totuşi, Dumnezeu l-a ocrotit şi vorbeşte şi gândeşte încă bine. Erau veşti bune, foarte bune, iar doamna, cu o încredere pe care nu o mai avusese de multe decenii, a intrat în spital, a vorbit cu doctorii, apoi şi-a făcut apariţia în salonul unde era soţul ei.

–       Domnica, a zis încet, domnul. Cum nu te-ai îngrijorat de lipsa mea?

–       Ilarie, am zis că eşti cu treburi. Dragul meu.

Nu i-a zis niciodată aşa, dar acum, că i-a zis, domnul Petruş s-a simţit bine şi în siguranţă, cu mulţumirea că nu s-a luptat degeaba ca sufletul acestei femei să rămână fără prihană.

–       Vei merge acasă, cu mine.

–       Dar doctorii ce spun, Domnica?

–       Spun că oamenii mor cel mai bine în casa lor.

Un pumnal i s-a înfipt în inimă domnului Petruş. De ce vorbea urâtania asta de moarte? Cu ce drept, ea, buhăită şi bolnavă de inimă, putea să îi spună lui, în stare perfectă de conservare, fără boli şi defecte, de moarte.

–       Domnica, tu ştii că mie îmi displace să te pedepsesc, dar uneori tu nu ştii care e măsura. Înţeleg că eşti o persoană redusă mintal, dar asta nu înseamnă că scapi şi de consecinţe.

A fost cât se poate de tranşant. Doctorii au intrat în salon alături de părinte. S-a bucurat când i-a văzut, măcar harpia asta bătrână n-o să mai vorbească prostii care îl indispun.

–       Domnule Petruş, am făcut actele, plecaţi chiar acum acasă. Doamna oricum vă îngrijeşte mai bine decât se poate îngriji un om aici, în spital, i-a zis doctorul Moţu zâmbind.

–       Domnule doctor, locul omului bolnav e în patul de spital.

–       Domnule Petruş, tot cu zicătorile vă ocupaţi, a râs medicul. Dacă faceţi asta înseamnă că sunteţi foarte bine. Vă zic şi eu una: în spital intri cu o boală şi ieşi cu zece.

Domnul Petruş înclina să creadă vorbele medicului, era prima noapte pe care o petrecea vreodată în spital şi poate era mai înţelept să fie şi ultima. Nu înţelegea exact ce a fost scăparea Domnicăi, ce îi veni să pomenească de moarte.

–       Domnule Moţu, să-mi spuneţi dacă e grav ce am.

–       Totul e aproape perfect, în 7 zile veţi merge prin oraş de la un capăt la altul, vă garantez.

S-a mai liniştit, s-a gândit dacă să îl denunţe pe animalul care i-a pricinuit durerea, dar a considerat că e o problemă prea serioasa ca să fie judecată în pripă. O salvare modernă, cu sirena pornită, l-a dus până acasă. În patul propriu şi-a îngăduit o clipă de odihnă înainte să îşi facă planurile pentru zilele care urmează şi mai ales înainte de a decide cum e mai bine să se poarte cu Domnica pentru ca ea să dea cele mai bune rezultate în situaţia de faţă.  A aţipit, dar l-a trezit o voce care l-a făcut să fie neliniştit. I s-a părut, poate a visat, parcă era vocea infractorului, sechestratorului, bestiei cu chip uman.  A închis ochii să adoarmă la loc, apoi i-a deschis brusc. S-a umplut de transpiraţie când l-a văzut aievea, acolo, lângă pat, pe Florin.

–       Stimate domnule Petruş. A spus liniştit tânărul. Am venit să văd cum vă simţiţi.

–       Tu ştii că o să te denunţ, ieşi din casă până când nu o pun pe doamna să dea telefon la poliţie.

Bătrânul s-a gândit că în definitiv atâta iertare strică, mai ales în cazul unui infractor periculos. Presupunând că el trece cu vederea nenorocirea pe care tocmai a provocat-o şi individul face rău altcuiva, cine răspunde la judecata de apoi de faptele criminalului? Aceasta e o întrebare pe care nu e rău să şi-o pună mai des, nu că moartea ar fi aproape, dar totuşi, e la apusul vieţii şi memento mori, zicere veche, dar adevărată. Doamna Petruş a intrat în cameră zâmbind.

–       Ilarie, ce ai vrea să mănânci astăzi?

–       Fă o ciorbă de pui şi nişte ghiveci călugăresc.

–       Vai, doctorul a zis că pâinea cu apă e cel mai bun regim. Eu o să plec în oraş, dar Florin o să stea cu tine. Îl ştii pe Florin, l-ai împrumutat cu bani.

A zâmbit binevoitor, iar liniile feţei i-au fugit în toate direcţiile. Doamna Petruş nu era frumoasă şi basta, dar cumva, pe faţa ei se vedea o strălucire nouă, care nu semăna cu strălucirea dată de cremele unsuroase cu care se sulemenea zi de zi la instigarea domnului Petruş.

–       Domnica, nu te prosti, nu te duci nicăieri. Unde să te duci tu?

–       Întâi la piaţă să cumpăr flori. Apoi la magazinul de stofe să iau 3 metri de mătase neagră. Şi la Smaranda să iau grâu de colivă, care fierbe foarte greu şi preoteasa mi-a zis că poţi să fierbi grâul şi să îl pui la congelator. Apoi îl scoţi şi faci coliva când e cazul.

–       Tu te-ai tâmpit de tot? Tu ieşi afară, a urlat către Florin.

–       Domnule Petruş, eu sunt aici să vă servesc, i-a răspuns tânărul zâmbind binevoitor.

Doamna l-a mângâiat pe spate pe Florin. Domnul Petruş era furios.

–       Ce mama focului îţi trebuie ţie colivă şi stofă? Eu nu am aprobat nici o achiziţie!

Nici măcar nu îi adusese caietul de achiziţii să le noteze civilizat. Femeia asta tâmpă înnebunise probabil de spaima că lui o să i se întâmple ceva rău.

–       Ilarie, degeaba te enervezi. Oricum mori, dar un mort nervos e un mort nefericit, a zis Domnica şi a izbucnit într-un râs isteric.

Domnul Petruş s-a gândit că nevastă-sa a luat droguri. Poate că bestia aia de Florin a drogat-o. A văzut aşa o situaţie cumplită într-un film şi ştia că nu e de glumit, un drogat e în stare de orice pentru că nu se poate controla. Doamne fereşte. Era din ce în ce mai sigur că asta s-a întâmplat.

–       Dă-mi telefonul, Domnica, i-a zis ferm şi calm, convingător de-a dreptul.

–       Ilarie, tu trebuie să te odihneşti, n-ai ce face cu telefonul. Eu îţi spun la revedere.

Doamna s-a întors spre uşă şi a ieşit. În cameră a rămas Florin. Tăceau amândoi. Domnului Petruş îi era frică să înceapă o conversaţie pentru că ultima conversaţie cu omul ăsta se sfârşise rău. Florin se simţea bine, ca şi cum i-ar fi pus o zgardă inamicului său, iar acum îi scurta din ce în ce mai mult lanţul. Când apropierea dintre ei a devenit insuportabilă, Florin a vorbit.

–       Te doare?

–       Ce te interesează pe tine? Ştii că nu o să scapi. Ştii că mai bine ar fi să pleci, chiar acum.

–       Domnule Petruş, eu singur nu vă las, nu vreau să vă am pe conştiinţă.

Se auziră nişte bătăi în uşă. Dascălul se gândi că gata, e scăpat, că poliţia în sfârşit va auzi toată tărăşenia şi vor fi împărţite pedepsele, iar el îşi va continua viaţa în mod plăcut, aşa cum era planificat de mult să şi-o petreacă. Era deja a doua zi în care programul lui fusese distrus, ceea ce îi punea în pericol viaţa şi activitatea.

–       Daaa, a strigat domnul din pat.

–       Nu mai striga, mă duc să răspund, trebuie să fie părintele.

A ieşit din cameră şi s-a întors cu preotul. Domnul Petruş s-a simţit descumpănit, băiatul ăsta avea atâta tupeu, adică îşi închipuia probabil că el nu va spune nimic despre întâmplarea odioasă de ieri.

–       Domnule Petruş, vă simţiţi bine?

–       Părinte, trebuie să mă spovedesc.

–       Vă ascult, sigur.

–       Sa iasă afară omul ăsta.

–       Nu e nevoie, e de-al casei.

Domnul Petruş a văzut pe faţa preotului un zâmbet dispreţuitor şi uşor ironic.

–       Cred că nu aţi auzit bine, eu vreau taina spovedaniei.

–       Sigur că da, doar că nu are nici un rost ca Florin sa plece, cred că nu aţi înţeles bine.

–       E bătrân, nu mai pricepe, a zis Florin zâmbind.

–       Sigur că e bătrân. A sărbătorit 86 de ani. A adus 10 sticle de şampanie la parohie.

–       Cât de frumos din partea lui, a zis Florin.

Ilarie şi-a dat seama că ăştia doi vorbeau fără să îl bage în seamă, fapt care l-a condus la bizara concluzie că de fapt poate că nici nu îl auzeau. Dacă după accidentul de ieri vocea lui nu se mai aude bine, ca altădată? Şi ce vocea avea, nu degeaba a fost atâta amar de timp dascăl! Adică era încă, niciodată nu se gândise la trecut, cine se gândeşte prea mult la trecut nu mai are timp de viitor. Asta le spunea mai ales moşilor şi babelor care îl plictiseau cu poveşti de pe vremea războiului sau alte idioţenii şi pe care, rând pe rând, îi dusese la groapă cântându-le veşnica pomenire.

–       Părinte, a spus scurt, dar tare domnul Petruş.

–       Da.

Prin urmare l-a auzit.

–       Florine, eu o să plec, voiam să văd dacă mai trăieşte. Cum va vrea bunul Dumnezeu, căci numai în mâinile lui suntem. La revedere domnule Petruş, ne mai vedem.

Preotul a ieşit din cameră şi l-a lăsat nedumerit şi bolnav de îndoială. Nevasta lui umbla teleleu şi asta îl stresa, simţea plecarea ei ca pe o durere de la o piatră intrată parşiv în pantof. Ca pe înţepături de ac în ochi ori ca pe o strânsătură puternică de gât care îi provoca sufocare. Florin ieşise după preot şi, ciudat, închisese lumina după el. Au trecut câteva ore, timp în care, gândurile negre au crescut în bătrân odată cu foamea şi setea. Apoi, val vârtej şi rânjind sinistru în cameră a apărut doamna Petruş.

–       Mă bucur că încă eşti aici. Pe lumea asta, mă refer. Preotul zice că nu are rost să te mai chinui. Ştii, ai rămas paralizat de la brâu în jos. Zice să nu te mai hrănim.

I se părea că visează urât, nu mai visase urât din vremurile în care nu era încă convins că viaţa lui va fi îndestulată. Oricum, ce să vorbeşti cu persoana asta vulgară şi urâtă lângă care a stat numai din compasiune şi simţ al datoriei o viaţă de om?

–       Apă. A fost singurul cuvânt care i-a ieşit pe gură.

–       Ha, de apă am uitat să îl întreb pe părintele. Îl sun, dragă, îl sun să vedem ce zice.

Doamna a ieşit, lăsând lumina deschisă în urma ei. Becul lucea puternic, amintindu-i de o dimineaţă de vară, când se îndrăgostise de o fată frumoasă, cu obrajii plini şi înaltă, mult mai înaltă ca el. S-a uitat la ea lung şi a salutat-o scoţându-şi pălăria din cap, cu politeţea-i desăvârşită. Ar fi vrut să îi dea o floare, să o întrebe ceva, dar apoi şi-a dat seama că situaţiile în care lumea ţi se pare mai frumoasă decât este de fapt sunt năluciri şi înşelăciuni ale diavolului. Totul e deşertăciune. La fel a zis şi în ziua aia frumoasă când a ieşit afară şi în faţa casei înflorise iasomia plantată de doamna Petruş. Şi s-a bucurat brusc de parfumul acela dumnezeiesc, începând să râdă cu drag. S-a oprit repede pentru că unu, doamna îl putea vedea şi asta însemna că încurajează munca în zadar la grădina de flori din faţă, muncă care afecta finanţele familiei şi doi, să te bucuri de lucruri trecătoare e nedemn şi te supune la chinuri mai pe urmă. Acum, cu sinceritate, s-a bucurat puţin şi că lumina era aprinsă şi că şi-a amintit de nişte lucruri cumva mai plăcute.

–       Zice să îţi umezim buzele, ca Domnului nostru Iisus Hristos. Că până şi el, pe cruce a avut parte de asta.

Imbecila era veselă peste măsură, s-a revoltat domnul Petruş şi a hotărât să şi vorbească.

–       Imbecilo, de ce eşti atât de veselă? Ţi-am zis să îmi aduci apă.

–       Domnule Petruş, dumneavoastră sunteţi o jigodie în general, dar mă bucur că acum sunteţi o jigodie paralizată. Poate că nu v-aţi prins, dar bunul Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi mă va lăsa să trăiesc măcar un an, în linişte, fără tine.

L-a înspăimântat că anii lui de educaţie, de dedicaţie, de sârguinţă în modelarea caracterului inferior al soţiei lui, au fost pierdere de vreme. Nu şi-a închipuit niciodată că viaţa lui va conţine vreun eşec, pentru că e un om caracterizat îndeosebi de perseverenţă şi seriozitate. A simţit cum adoarme, şi-a închipuit că e ora de somn. Dar o nelinişte, o mare nelinişte, i-a deschis ochii larg. Doamna Petruş împietrise. Dar nu numai ea. Lumina parcă îngheţase. Nici el nu mai mişca. Deloc. Lângă pat a crescut un chip, apoi un trup, întocmai ca cele pictate în biserică, pe peretele de la intrare, în stânga. Era un demon, cu faţa pământie. Îl aştepta, îi zâmbise mii şi mii se zile, dimineaţa.

–       Ai venit după bani, i-a zis domnul Petruş sigur pe el.

A observat mirat că nu îi mai era foame, nu îi mai era sete. Era aşa cum se ştia el, stăpânit, aşa cum îi plăcea lui de el.

–       Nu, pe mine nu mă pasionează banii. Pe tine te pasionează. Am venit pentru că o să mori.

–       Şi banii? În biserică, pe perete, stai lângă patul cămătarului şi aştepţi să pui mâna pe banii lui. Sunt sigur că sunt mai bogat decât omul pictat acolo, sunt sigur.

–       Stai puţin, cred că nu ne înţelegem. Eu n-am treabă cu banii. Şi oricum, banii tăi nu mai sunt aici de mult.

–       Ba sunt, ia-i, sunt pentru tine. Pentru tine sunt, chiar dacă eu nu o să mor acum, poţi să îi iei

Diavolul a ridicat salteaua cu tot cu domnul Petruş şi aproape că a lipit-o de tavan.  Bătrânul se distra şi se gândea cu plăcere că a meritat să aştepte. Nu ştia că o să fie în felul ăsta, dar era fantastic, fantastic. Cine munceşte nu greşeşte, iată nişte cuvinte optimiste, fix pe placul lui. Apoi diavolul a întors salteaua cu susul în jos, dar domnul Petruş a rămas lipit de saltea. De acolo, de sus, vedea bine că teancurile de bani nu mai erau acolo. Totuşi, era imposibil, ieri dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, le verificase atent.

–       Doamna Petruş le-a împărţit. I-a dat lui Florin să te aranjeze, popii să tacă, doctorului să te umfle cu morfină şi să te trimită acasă. Restul or să meargă la fiu-tău.

Ce auzea îl umplea de o scârbă uriaşă, atârnat fiind în ciuda forţei gravitaţionale. Ar fi vrut să vomite, dar a simţit că voma dacă s-ar urni din stomac, i-ar ieşi cumva prin ceafă, n-ar curge pe podele. De ce ar fi oamenii atât de ticăloşi? De ce? Dar fiul lui, fiul lui risipitor şi plecat de acasă, oare ce ar spune?

–       De ce ai venit atunci? Bani nu mai am.

–       Pentru că mă aşteptai. Chestia e că eşti un mic mizerabil, dar un mizerabil de care eu nu am acum nevoie. Adică nici banii nu ţi-i iau, nici pe tine.

–       Nu înţeleg.

–       Nu înţelegi pentru că nu eşti prea deştept.

Asta era chiar culmea. El era un om de spirit şi acum vine dracul şi îl face prost.

–       O să chem un înger, poate ei te vor. Nevastă-ta te-a furat toată viaţa cum a ştiut mai bine şi a făcut o mulţime de milostenie cu banii tăi. Ăştia din rai sunt incredibil de uşor de impresionat.

A coborât cu salteaua pe pământ şi din peretele cu dulapul a ieşit o umbră alburie.

–       Sper să fie important, a zis umbra.

Îngerul avea o voce groasă, foarte groasă, ciudată pentru cineva care nu e mai mult decât o umbră, un abur.

–       Îl iei? A zis dracul.

–       Nu. Nu e pe liste. Nici anul ăsta, nici la anul. Previziunile arată că îl vei primi tu, dar la finalul timpului. Ştii că acum lucrăm cu previziuni.

–       Da, dar nevastă-sa vrea să îl omoare şi acum eu nu îl pot lua, nici eu nu îl am pe liste. Diavolul şi-a ridicat uşor umerii, ca şi cum i-ar fi îndreptat, să pară mai demn.

–       Nu îl va omorî. Individul vrea să trăiască. Noi nu intervenim. Poţi să te bagi tu, dacă vrei, caz în care îţi aparţin, şi el şi nevastă-sa.

–       Eu nu negociez cu tine, că oricum mă trageţi pe sfoară. Nu îl vreau, nu îl vrei. Ce facem cu el?

–       Nu că nu îl vreau, a tunat îngerul, dar tu ştii că noi avem sute de scări până în rai. Cum crezi că o să urce ăsta? E paralizat.

Cei doi râdeau în hohote, ceea ce l-a uluit pe domnul Petruş.

–       Atunci îl lăsăm aşa, să se descurce şi singur, muritorii veşnic cred că trebuie cineva să le rezolve porcăriile. Diavolul părea supărat.

–       Auzi, îl amuţeşti tu? Nu mai rabd sa îi aud toate prostiile.

După ce a spus asta, îngerul a dispărut, prin acelaşi perete. Diavolul a ieşit pe uşă şi domnul Petruş poate să jure că l-a auzit cum îi spunea sărut-mâna doamnei Petruş, iar ea îi răspundea veselă, cu vocea ei stridentă de ţoapă amabilă, pe care o detestase din prima clipă. În cap îi veni o zicătoare, care parcă nu era potrivită, dar era singura pe care o avea la îndemână.

–       Nici o masă fără peşte.

Domnul Petruş a fost dus la spital în comă profundă. Când urmaşii lui, adică doamna Petruş şi fiul lui au fost întrebaţi dacă să îl deconecteze de la aparate, au stabilit, împreună cu părintele că nu e creştineşte şi că normal e să îl lase să trăiască cât îi este dat. Câte zile iţi dă Dumnezeu, atâtea trăieşti, asta a zis doamna Petruş că i-a spus domnul Petruş şi toată lumea a fost de acord. A mai adăugat şi: cu bune şi cu rele viaţa merită trăită şi toţi cei care l-au cunoscut pe Ilarie şi-au amintit de îndemânarea lui de a încheia discuţiile cu câte o vorbă de duh. Doamna Petruş a murit după 10 ani de la aceste întâmplări, iar domnul, aşa cum se aştepta toată lumea, i-a supravieţuit şi sunt speranţe, spun doctorii, să prindă suta de ani, ceea ce ar fi bine pentru că spitalul în care este ar intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai longeviv comatos. Asta înseamnă expunere naţională şi internaţională. Treaba e cu atât mai bună, cu cât, în eventualitatea atingerii recordului, directorul spitalului plănuia să îi cheme pe urmaşii bătrânului, care erau perfecţi pentru arătat la televizor: blonzi cu ochi albaştri, frumoşi ca în vis, trei generaţii la rând. Vorba domnului Petruş când vorbea despre el însuşi şi mai ales despre doamna Petruş: în urâţenie se poate ascunde o mare frumuseţe. Sau poate era: un pom noduros şi urât poate avea vlăstare drepte şi frumoase. Sau poate era altcumva?