Ospitalitate cu de toate (2)

cramaCălătorului îi stă bine cu drumul şi gazdei cu ospitalitatea. Uneori însă, această ospitalitate devine un balaur care îi devorează pe amândoi. Am povestit aici diverse întâmplări pe bază de exces de bunăvoinţă. Mai pun unele în colecţie.

  • Republica Moldovanu e trăită de mine personal, Dumnezeu m-a păzit de autentica opsitalitate moldovenească, dat fiind că am nişte prieteni grozavi acolo, cu toate ţiglele la locul lor. Dar o să vă spun una auzită. Se zice că nişte consultanţi de televiziune din Olanda au venit în Moldova, la o anumită televiziune. Oamenii au aterizat seara târziu şi au fost ridicaţi de la aeroport de un şofer semi-vorbitor de engleză. Şi au pornit cu maşina. Au făcut o jumătate de oră prin gropi şi pe-ntuneric. Apoi încă una, apoi au început să îşi facă griji. Unde o fi Chişinăul faţă de aeroport? Au încercat disperaţi să îi explice şoferului că ei merg la hotelul X din Chişinău. Şoferul zâmbea enigmatic şi le spunea, apăsat, yessss, yessss. După încă o oră de mers, în momentul în care olandezii au văzut pe telefoanele mobile Welcome to Ukraine, s-a instaurat panica şi au început telefoane către sediul central al partenerilor. La telefon erau asiguraţi că toate sunt bune şi că merg spre hotel. Altă tură de hurducături şi pam, maşina a oprit în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se ghicea un conac. Un domn cu o puşcă în spinare a lăsat maşina să intre în curte. Olandezii paralizaseră de frică. Şoferul le-a deschis portierele şi le-a arătat nişte scări care coborau într-un beci. Cei doi occidentali apăsat n-au vrut să coboare, nici măcar atunci când i-au văzut pe partenerii lor moldoveni apărând pe rând, cu taraf şi dansatoare, cu pâine şi sare. Noaptea s-a încheiat cu doi occidentali îmbufnaţi şi nişte moldoveni nedumeriţi de ce oaspeţii n-au înţeles surpriza şi n-au fost încântaţi de ospăţul autohton, organizat în conacul de pe malul Nistrului. Chiar, oare de ce?
  • Liban- libanezul de Beirut e mai new yorkez, aşa, n-are excese de politeţe şi nici porniri sufocatoare. Numai că aveam să am de-a face cu o doamnă venită mai dispre sud, care a pus laba pe noi de cum am debarcat în ţară. Eram, la urma urmei, străini, iar străinul, se ştie, e o specie de idiot semi-neputincios, pe care nu-l poţi lăsa singur, că-şi rupe capul. A hotărât să ne ducă cu maşina (fusese singura campioană femeie de raliuri din Orientul Mijlociu) şi să îşi ia şi un ajutor, un amic palestinian născut şi crescut în Dubai, bogat şi PR manager pe cartea de vizită. Mai întâi, pe unde mergeam nu ne lăsau să deschidem gura sub nici un chip, ci ne prezentau ei în cele mai fanteziste moduri, ca să nu spun mincinoase, nicidecum ca pe o echipă de tv din România. Mai apoi, indiferent de ce ne explicau gazdele şi de ce am fi dorit noi să filmăm, cei doi, cu cele mai bune intenţii, ne arătau adevărul din orice şi despre orice. Voiam interviu cu o săteancă din vârful muntelui? Mai bine să vorbim cu una din vale. Ne doream să filmăm în chilia unui călăgăr? Ei bine, mai frumos era afară. Nu ne scăpau din ochi deloc. Făceau toate astea irosind tone de energie şi de intenţii bune. Totul a culminat cu o după-amiază la plajă, unde am fost îmbiaţi cu băuturi tari şi haşiş cumpărat special pentru domniile noastre pe care vehement l-am refuzat, iar cei doi l-au consumat. La întoarcerea în Beirut, n-au lăsat oaspeţii să conducă, cum să faci o nesimţire dintr-asta? Noroc cu reflexele de pilot de curse ale doamnei, care au funcţionat şi în aceste grele condiţii, că altfel ne lăsam oasele pe autostrada libaneză. Seara s-a încheiat cu noi speriaţi de moarte pe bancheta din spate şi cu palestinianul dubaiot (care nu văzuse de-a veci pururi Palestina) care bocea cu muci pe scaunul din faţă şi îngâna în engleză: Jerusalem, Jerusalem.
  • SerbiaVârşeţ e la o azvârlitură de băţ de Timişoara şi e un orăşel frumos, pierdut printre nişte podgorii fermecate, cu siluete zvelte de biserici şi copaci seculari. O minune, nu alta, în care am aterizat într-o după amiază cu scopul de a filma vinuri. În primă fază toate erau la locul lor. Gazdele noastre, simpatice, doi bătrâni şi un tânăr, vinurile în regulă, veselie. Când am început să ne mai împrietenim, a devenit din ce în ce mai necesar să ne golim paharele la o viteză cam mare. Gazdele ne-au pus apoi şi de mâncare, aţi ghicit, cu scopul de a putea bea în continuare. Degustarea se transformase într-un fel de beţie care a culminat cu obligaţia de a ne urca pe un butoi pentru a fi unşi cavaleri ai vinului (cu o sabie de plastic, de către unul dintre bărbaţii mai în vârstă, mascat în cavaler). După vreo trei ore, mi-a fost clar după halul de beţie al binefăcătorilor noştri că dacă vom mai sta un minut, fix acolo, în pivniţă rămâneam, aşa că i-am luat prin surprindere, ne-am urcat în maşină şi duşi am fost.

Dar lumea asta are şi ospitalitate normală, salvatoare, de bunăcuviinţă şi bunăcredinţă. Despre asta în episodul următor.

 

Enhanced by Zemanta