Pozitia copilului

pozitia-copilului-626554l“Deblochează-mă şi pe mine, mamă, puţin” zice “copilul”, un bărbat în toată firea, spre sfârşitul filmului. De fapt cerea să îi deschidă uşa BMW-ului condus de maică-sa, dar cumva, când iese afară din maşina aia îl vedem prima oară cum îşi trăieşte singur, propria lui viaţă.

Poziţia copilului este un film despre o mamă, Cornelia, care “se realizează prin copilul ei”, iar copilul ei (Barbu), fireşte, trebuie să se realizeze în acord cu asipraţiile ei. Dragoste tiranică de mamă există în toate societăţile, dar mă gândesc că pentru un american filmul e un studiu de caz, pe când pentru un român, ţara lui “ştiu că eşti talentat la actorie, dar acolo ajung curvele, dă la drept că eu ştiu mai bine şi stai pe banii mei” şi ţara lui “eu te-am făcut, eu te omor” experienţa de vizionare e mult mai intensă.

Cornelia (Luminiţa Gheorghiu) are 60 de ani, un soţ chirurg, bani, o casă frumoasă şi maşini scumpe. Dar nu asta e ce are ea “în posesie”, ci pe fiul ei, un bărbat de 30 plus. Încă din primele minute, într-o secvenţă în care ea vorbeşte cu Guţa (Nataşa Raab), cumnata, înţelegem despre cele două că sunt genul de oameni care pretind ca lumea să se învârtă în jurul lor. Stau pe nişte fotolii, fumează şi vorbesc. Gesturile, grimasele, bijuteriile lor excesive zornăind la mişcări le zugrăvesc ca pe două creaturi agresive şi manipulative. Despre gesturi e mult în film, mai ales la mama Cornelia, care întinde mâinile într-un fel anume, brusc şi tăios, care îşi ţine geanta într-un mod arogant, de cucoană care ştie câte parale îi face geanta, care dansează ca o tânără cu haşiş la bord, unduindu-şi mâinile bătrâne la propria aniversare. Şi tot despre gesturi e vorba atunci când îl masează aproape erotic pe băiatul ei, cu o mână într-o mănuşă chirurgicală şi cu una dezvelită sau când ia cu scârbă jucăria fetiţei iubitei lui ori îi pune cafeaua în faţă menajerei. Cred că sunt puţini actori care pot juca cu mâinile, iar Luminiţei Gheorghiu i-a ieşit asta bine, urmărită de camera nervoasă/nevrotică a lui Andrei Butică. Portretul mamei-monstru este completat de obscenele haine de blană, gulere de blană, bijuteriile ostentative care sunt lipite de personalitatea Corneliei şi care o însoţesc în toate momentele filmului

Filmul începe într-un moment în care mama pare să piardă controlul asupra fiului ei. Dar viaţa o ajută puţin. Barbu omoară un copil de 14 ani din pricina unei depăşiri agresive şi Cornelia se vede aruncată, încă o dată, deasupra fiului, cu destinul lui în mâinile ei. Moartea n-o mişcă prea mult, în universul ei nu încape vinovăţie sau părere de rău, o vedem aproape înspăimântător focusată pe propria ei problemă, aceea că fiul ei pretinde să existe independent de ea. Declanşează sistemul de pile şi relaţii, încearcă să-şi scoată odorul basma curată, ajutată de soţ şi de cumnata Guţa. Dar oricât de favorabilă îi este situaţia, fiul Barbu nu pare să facă altceva decât s-o deteste, spre cumplita ei disperare.

Cornelia este acea mamă care nu şi-a născut niciodată copilul. Îl ţine în burta ei, conectat la aerul pe care ea îl respiră, la mâncarea pe care ea o mănâncă, la poziţiile, dispoziţiile şi indispoziţiile ei. Barbu (Bogdan Dumitrache) este veşnic uşor adus din umeri, cu o expresie răvăşită, simte că este neterminat şi că îi lipsesc mult prea multe lucruri ca să poată funcţiona singur. Urletele lui, înjurăturile la adresa mamei, plutesc pe deasupra relaţiei pentru că e neputincios, nu e proiectat de la început să fie altceva decât o anexă a genitoarei lui. Se poartă pe de o parte ca un exemplar al castei sale: aflăm că accidentul este provocat pentru că se hărţuieşte pe drum cu un alt şofer, întocmai ca o beizadea. Pe de altă parte, are o mulţime de spaime (de germeni, de procreere), are o relaţie generoasă cu fetiţa iubitei lui, după accident e sincer în declaraţii. Copilul apare puţin şi joacă tot timpul cu mama. Prin comparaţie cu gesturile ferme ale Corneliei, Barbu e tipul care-şi freacă mâinile, şovăielnic şi anxios. Bogdan Dumitrache joacă aici reversul fiului din “Din dragoste cu cele mai bune intenţii” (Adrian Sitaru) şi îi iese chiar mai bine.

Personajele secundare se rotesc şi ele în jurul Corneliei, la o anumită distanţă, cu o viteză mai mare sau mai mică. Soţul (Florin Zamfirescu) a abandonat de multă vreme lupta cu soţia sa, dar şi orice relaţie mai profundă cu familia. Îşi pune în mişcare relaţiile pentru a-şi salva copilul de la închisoare, dar refuză să “se implice” în poveste. Poliţiştii care anchetează accidentul sunt ca orice poliţist român, suflet mare şi corupţie şi mai mare, ajung să o ajute pe Cornelia . Iubita lui Barbu, Carmen (Ilinca Goia), discretă şi retrasă, cu o expresie veşnic egală, păstrează şi ea o oarecare distanţă faţă de relaţia toxică mama-fiu, care de altfel, le otrăveşte întreg universul personal.

Părinţii copilului mort (Adrian Titieni şi Tania Popa) apar de-abia în ultimele minute ale filmului, atunci când se dă şi bătălia finală între Cornelia şi Barbu. În faţa mamei îndoliate, Cornelia dă un recital cumplit, făcând un laudatio al criminalului. Barbu este descris aşa cum era mic copil, în vremurile în care mama lui îi simţea pe deplin dependenţa. În replică, cealaltă mamă îi arată obiectele rămase de pe urma fiului ei. Personajele, care au părut până acum amorale, capătă în ultimele minute trăsături care le colorează mai măgulitor. Există speranţă până la urmă şi într-o lume ticăloşită zdravăn.

Poziţia copilului e un film pe care trebuie să-l vedem. E un film care poate salva viitorul copiilor noştri, asta dacă şi pricepem ceva din el. L-aş proiecta părinţilor care au acum copii de şcoală şi grădiniţă, mamelor care s-au abandonat meseriei de mamă complet pentru a-şi obliga copiii să facă ceea ce ele nu fac, celor care hotărăsc pentru fiii lor şi fiicele lor, celor care vor totul pentru copiii lor, celor care visează în locul progeniturilor lor şi le îndeasă pe gât propriile lor aspiraţii. Filmul trebuie văzut de părinţii care ştiu totul, care au un exces de voinţă, care îşi doresc respect şi confort afectiv şi le cer de la copii, care nu au învăţat la biologie că instinctul matern produce dragoste necondiţionată şi că instinctul filial nu există. România îşi tratează prost copiii. Îi lasă 4 ore pe zi la şcoală cu nişte persoane mai prost plătite decât menajerele care lucrează în casele noastre. Le oferă spitale odioase şi maternităţi infecte. Îi alimentează cu televizor şi nu le dă ore de sport suficiente. Îi ologeşte spiritual învăţându-i să copieze ca să ia note mari, să alerge după diplome false. România are tradiţie să-şi crească copiii pentru a face lucruri care le displac, pentru a deveni adulţi nefericiţi şi anxioşi, care niciodată nu se pot ridica la înălţimea standardelor impuse de părinţi ori de societate.

Aşadar, dacă aţi procreat sau vreţi să procreaţi, treceţi şi pe la Poziţia copilului. Cu siguranţă veţi avea voi înşivă, o poziţie mai adecvată în faţa copiilor voştri.

 

 

Enhanced by Zemanta