MasterChef- Romania muncitoare vs Romania badarana

MasterChef_Logo_&_WordmarkIeri a luat-o din loc sezonul al doilea din MasterChef, pe Pro Tv, de la 20.30, iar eu era să uit pe foc borşul ucrainean de sfeclă, absorbită fiind de emoţiile prin care trecea prima concurentă. De fapt nu ştiu dacă în sine conţinutul era atât de palpitant (un fel de criză de isterie), dar cu siguranţă stilul de filmare, montajul alert, decupajul inteligent făceau ca secvenţa să fie irezistibilă.

De la lacrimi şi icneli, s-a trecut rapid la un personaj care, cu o dezarmantă sinceritate şi o doză de bun simţ grozavă a dat replica serii. Întrebat fiind de Scărlătescu (juratul chel, cu înfăţişare de Shrek) “Te duci la facultate?”, omul a răspuns că nu. De ce? Pentru că nu are timp. Fiu al unor crescători de animale din vârful muntelui, băiatului pur şi simplu îi plăcea să muncească şi să aibă, în buna ordine a lucrurilor de pe lumea asta şi nu intenţiona să se abată de la drumul lui în viaţă, precum mulţimea de intelectuali din generaţia sa care nu ştiu teorema lui Pitagora, dar au în buzunar câte zece patalamale. Probabil că ăsta a fost momentul anului în televiziunile româneşti.

Au urmat o economistă, mamă a unui copil cu sindrom Down, o femeie de afaceri lovită de criză, un sudor, un fost legionar şi circar, o moldoveancă plină de energie şi un vietnamez absolut simpatic. Cu foarte mici excepţii, cei care se perindau şi plecau cu şorţul erau oameni din acea Românie muncitoare şi cumsecade, care încearcă şi nu se lasă, greu de văzut pe undeva în spaţiul public, pe care televiziunile o ţin ascunsă pentru că nu concep că cineva ar vrea să vadă nişte oameni care au vreo competenţă, chiar la nivel de sudor ori de oier. Poveştile sunt spuse clar şi articulat, momentele sunt lucrate tehnic foarte bine, fiecare naraţiune îşi găseşte punctul culminant şi deznodământul, cu atenţie în dozajul tensiunii. Castingul este excelent, personajele sunt bine conduse, au replici multe şi potrivite, detaliile biografice sunt alese cu măiestrie astfel încât să îi reţii uşor pe concurenţi. Dar e un lucru la această serie din MasterChef care mă scoate din minţi: juriul.

La ediţia precedentă, juraţii arătau o reţinere firească în faţa camerei. Erau bucătari, nu vedete de televiziune. Dintre ei, cel mai puţin bucătar şi cel mai mult vedetă era tânărul Florin Dumitrescu, despre care am crezut sincer că va evolua înspre un tip de jurat dezinvolt şi cu replică. De dezinvolţi au devenit dezinvolţi de dau prin băţ, iar replici au multe, doar că din coadă de topor.

Mai întâi au introdus un laitmotiv în emisiune: “cutare chef (îmi scapă care) nu mănâncă iute”. “Dar e iute?” întreabă ei ca ţaţa Floarea de fiecare dată când văd ceva roşu în farfurii. “Nu, nu e iute”. “Mănâncă tu aşa de iute”. “Mi-a luat foc gura”. Şi au ţinut-o aşa până la vomă, dovedind fine cunoştinţe gastronomice. Mă întreb ce naiba ar fi făcut aceste mimoze-bucătari dacă ar fi primit în farfurie o Laksa, incredibila supă malaeziană care a ajuns de nenumărate ori în topul 10 al celor mai bune mâncăruri ale lumii? Ori cum s-ar fi descurcat cu un Chicken Tikka Masala, mândria bucătăriei indiene? Ori oamenii ăştia care sunt profesionişti n-au mâncat niciodată un Kebab Adana? Nu e musai să le placă, dar ei se joacă de-a degustătorii şi învârteala ridicolă în jurul iuţelii îi arată ca pe nişte băieţaşi care n-au ieşit din bucătăria unui birt de provincie, în nici un caz ca pe nişte chefi cu master în frunte.

Dumitrescu (tinerelul cu plete) şi-a dezvoltat un tic verbal cu totul potrivit într-un show culinar: căcat. Este cu siguranţă, de inspiraţie Gordon Ramsay (MasterChef USA), care îi dă cu fuck în sus şi-n jos, numai că fuck nu e căcat şi asta poate ar trebui să îi spună cineva şi juratului de la Pro TV. Ori poate a fost o decizie de programare inteligentă pentru că imediat după MasterChef, Ştirile Pro Tv au difuzat povestea despre tartele contaminate de la Ikea.

Apoi, cei trei nu prea au umor, dar se screm să fie amuzanţi şi par complet scăpaţi din mână şi pe lângă scenariu. Râsetele lor isterice, provocate de accentul unui băiat vietnamez sau de prezenţa unei fete tinere şi simpatice din Moldova sunt în linia bădăranului român şantierist, asta e drept. Râd de se cocârjează, fără a ne explica şi nouă motivul veseliei lor, astfel încât bănuieşti că sunt uşor dezechilibraţi, ca să fiu elegantă. Cea mai bună glumiţă din show a fost făcută de Scărlătescu, care a comparat pe bună dreptate un sos cu un şampon. De altfel, el este singurul care are şi replici normale, uneori chiar inteligente şi cu niţel umor (a pus chiar o întrebare despre cancelarii Germaniei pe care a transformat-o într-o poantă). Poate că personajul lui se poate dezvolta într-o direcţie mai luminoasă.

A fost totuşi un moment reuşit în care cei trei şi-au jucat bine rolul. Un concurent a venit să le prezinte un fel de mâncare unic, invenţie personală: pâine cu unt, ceapă şi icre negre. Cei trei s-au strâns în jurul lui şi l-au pus să le povestească ce se întâmplă afară, cum se poartă ceilalţi concurenţi, înlocuind un moment brutal cu unul ironic.

Mai este o problemă. Se vorbeşte puţin despre mâncare şi sărăcăcios. Cei trei nu ştiu să descrie în cuvinte ce văd, ce gustă, ce simt. Comentariile lor sunt jumătăţi de idei: “Acesta nu este un cheese cake”, dar nu ni se spune de ce. “De unde ai învăţat să faci mielul aşa”, dar nu ni se spune ce înseamnă aşa. Fiind o emisiune de gătit, gusturile, mirosurile trebuie povestite în cuvinte cât mai sugestive astfel încât, eu, telespectatorul, să înţeleg de ce un fel de mâncare e bun sau rău.

Şi o sensibilitate personală. Mâncarea aruncată pe jos, la coş, izbită pe masă mă scârbeşte. Mai peste tot juraţii fac asta, numai că formatele trebuie să fie adaptate spaţiului în care se difuzează. Eu ţin minte când eram mică cum strângeam firmiturile de pe masă şi le dădeam la păsărele, pentru că ştiam o vorbă, aia că pâinea e sfântă. Mâncarea nu se arunca, nu ne jucam cu ea, nu o iroseam. Şi asta nu venea de la lipsurile cumplite de hrană din anii ’80, ci era o poveste veche, de la bunici şi se lega de respectul pe care trebuie să îl ai pentru tot efortul celor care ne pun mâncarea în faţă.

MasterChef e în esenţă o emisiune profund pozitivă. Un format despre muncă şi pricepere, determinare, despre a şti o meserie, despre a avea nişte aspiraţii normale de la viaţă. Aseară, totuşi, a fost mai mult o confruntare între România muncitoare (a concurenţilor) şi România bădărană (a juraţilor). Pe prima aş fi vrut să i-o arăt şi fiicei mele. Dar pentru că pe ecran ţopăia cam mult cea de-a doua, a trebuit să o trimit la culcare.

 

Enhanced by Zemanta

Comments

  1. […] e previzibil ca experienţă, al doilea încărcat de ameninţări care mai de care mai absurde. Am mai scris despre cei trei bucătari-bădărani, la sezonul al doilea din Masterchef. N-au stat pe loc, s-au dezvoltat spectaculos. Hell’s […]