L-am visat pe Habarnam cum tăia cu toporişca norii, mai toată noaptea înainte de brutala trezire de la 4 dimineaţa. Să pleci în călătorie cu balonul e treabă delicată, ţine de cerul senin şi de bunăvoinţa curenţilor de aer, dar mai cu seamă de sculatul cu noaptea-n cap. La ora 5 eram îngrămădită într-un microbuz lângă un american vorbăreţ şi rotofei (Gary) care venise în Cappadocia pentru prima oară: “Ai văzut bisericile în piatră? Ai văzut casele, spui că eşti la ştrumpfi acasă? Ai văzut caiii cappadocieni? Ai văzut porumbeii?”. Îi răspundeam liniştită că da, în principiu oricine nu e orb vede în Cappadocia asta.

Şi-am ajuns undeva lângă Uçhisar, oraşul care se iţeşte în formă ascuţită de munte în mijlocul unor nesfârşite câmpii. Acolo, tăvălite pe jos, zeci de baloane uriaşe, colorate, erau încălzite de căpitanii lor, umflate încet, cu răbdare. Am băut ceai şi ne-am uitat cum instrumentele noastre de zbor prindeau formă, cum nacelele erau prinse atent, rezervoarele de gaz verificate. Apoi au început să ne îndese, să ne stivuiască în coş. Eu şi Gary împărţeam câţiva centimetri pătraţi. Alături de noi, cei vreo 3-4 metri de spaţiu erau ocupaţi de o gaşcă de vârstnici spanioli care se fâţâiau, agitau, strigau, râdeau, cântau, se purtau ca grupa mică în excursie. Şi-apoi am pornit şi cumva, vorbăreţul Gary şi neliniştiţii septuagenari au amuţit.

Balonul merge lin, după cum ştim din Habarnam. Se înalţă încetişor până casele devin mici ca nişte furnici.

Primii pasageri ai unui balon cu aer cald au fost o oaie, o raţă şi un cocoş, trimişi în zbor de fraţii francezi Montgolfier. Se întâmpla în septembrie 1783, iar experimentul a fost un succes. La o lună şi ceva după, fraţii au mai construit un balon, cu care au zburat deasupra Parisului. Când au aterizat, au băut o şampanie în cinstea zborului. Principiul de funcţionare al maşinăriei e simplu. Când aerul din balon se încălzeşte, balonul urcă. Când se răceşte, balonul coboară. Aşa că pilotul nu poate să manevreze balonul decât pe verticală, în sus şi în jos, de datoria lui fiind să găsească nişte curenţi de aer favorabili unei anumite direcţii de zbor. Bine, e drept, din pricina acestui inconvenient, uneori baloanele ajung să aterizeze în cu totul alt loc decât cel planificat.

Pe măsură ce ne înălţam, în jurul nostru au început să plutească din ce în ce mai multe baloane, întocmai unor bomboane multicolore plutitoare. Era o zi perfectă de zbor, cu cer senin şi vânt slab, aşa că pilotul se juca, coborând aproape de stâncile în forme de prăjituri cu frişcă ale Cappadociei, ca apoi să urce până la aproape 1000 de metri altitudine, printre celelalte baloane, uneori atât de aproape încât puteai să juri că se vor tampona acolo, în văzduh. Din când în când, de pe pământ, turiştii care campau printre formaţiunile de rocă vulcanică, îşi fluturau mâinile înspre noi. Bătrânii spanioli le întorceau gestul urlând de fericire, întocmai ca la vreo fiestă. După preţ de vreo două ore de plutit am ajuns pe o câmpie unde era parcată o maşină cu o platformă ataşată. Şi culmea măiestriei, căpitanul a aşezat balonul direct pe platformă. Ne-am extras din nacelă cu chiu cu vai, la debarcarea lui Gary am pus toţi umărul şi plini de adrenalină cum eram, am băut şampania pregătită pentru a sărbători finalul de zbor, am primit o diplomă şi-am fost depuşi fiecare pe la hotelul lui.

În urma noastră s-au adunat norii şi ziua s-a schimbat la faţă, aducându-ne aminte ce norocoşi am fost că am prins o dimineaţă numai bună pentru zbor.

Notă: Distracţia costă între 100 şi 200 de euro de persoană pentru tururile normale. Cele private sunt în jur de 1000 de euro Am zburat cu Goreme Balloons şi îi recomand călduros.