Îmi sunt dragi pentru că îi cheamă ca pe mine. Kayan se scrie numele lor (caia se citeşte, cu un n nazalizat). Trăiesc lângă Chiang Rai, în Thailanda. Când am ajuns la ei în sat ieşise luna,  despre care ei cred că îi protejează. Stau în jungla de munte, ca nişte năluci cărora le străluceşte gâtul metalic. Lumea lor s-a micşorat imens în ultimii 50 de ani, până a ajuns de dimensiunile unui sătuc, văgăună, cătun. În vechime erau trib de vânători nomazi, umblau din pădure în pădure, fugând de proprii lor morţi, de propria lor moarte. Atunci când cineva din trib murea, vii dădeau foc satului şi cadavrului laolaltă şi plecau mai departe în grabă. Azi lumea s-a înmulţit şi pădurile s-au împuţinat. Să dai foc vegetaţiei e o crimă pedepsită de stat, aşa că tribul este nevoit să trăiască laolaltă cu fricile sale cele mai mari. Cei care au plecat înspre oraşe au fost nevoiţi să renunţe la inelele de cupru protectoare de la gât şi au fost complet pierduţi. Celor rămaşi le-a fost din ce în ce mai greu să se întreţină. Acum gâtlejele lungi sunt exponate pentru turiştii care vin până aici. La intrarea în sat se plăteşte o taxă, apoi ei stau frumos la poză, zâmbesc, te lasă să le intri şi în case dacă pofteşti. “Au devenit prietenoşi”, îmi explică ghidul. “Le-au pus televiziune prin satelit să vadă oameni diferiţi de ei, ca să fie mai prietenoşi. Şi a mers”.

Explicaţie foto: Cu o femeie din triburile “Gâturilor lungi”, într-un sat la peste 1000 de metri altitudine în munte. Tribul acesta a ajuns aici migrând din Burma.